EXCLUSIV. Ironia sorții! Un mare rapidist a văzut minunea de la Sevilla chiar din spatele porții unde s-au tras penalty-urile: „Duckadam a avut ceva venit de sus!” | FOTO&VIDEO

„Ăia care rămâneam în cărți ne pupam, ne îmbrățișam!”

Libertatea: Cum a decurs procesul de triere al suporterilor care au ajuns la finala de la Sevilla? Prin câte etape ați trecut ca să ajungeți acolo?
Ion Cârstea: Plecarea a fost dificilă, în sensul în care toți care am fost înscriși doreau să plece. Prețul călătoriei? Am dat 5.000 de lei, cam așa ceva. Au urmat verificările la sectorul 8, sectorul de verde (n.r. – o perioadă Bucureștiul a fost împărțit în opt sectoare care erau denumite după culori), ăsta care e acum sectorul 1. Verificările nu se făceau de fapt acolo. Acolo ne strângeau și ne anunțau „Următorii tovarăși rămân pe loc (n.r. – adică nu primeau dreptul să plece)!”. Rămâneau pe loc și le spuneau de ce nu pleacă. O dată rămâneau 5-6, o dată 3-4, o dată 2-3. Ăia care rămâneam în cărți, ne pupam, ne îmbrățișam: „Bă, am scăpat!”. Și ne gândeam: „Ce mai urmează?”. „Ne mai cheamă o dată”, ne ziceam. Aiurea, ne-au chemat de vreo două trei ori.

Dar ați scăpat…
Ultima oară, când se apropia plecarea au anunțat: „Vor pleca următorii”. Și ne-au nominalizat. În fine, ne-am întâlnit la Expoziție (n.r. – La Romexpo) la ora 6.30 dimineața. După ce am trecut pe la Biserica Luternă unde era un birou de unde se eliberau pașapoartele. Când am văzut pașaportul și cu viza Spaniei, abia atunci am fost convinși că plecăm. Și convingerea ni s-a mai întărit când s-au pus în mișcare autobuzele spre aeroport, fiindcă și până atunci mai venea câte și unul și spunea „Domnul din mașina cutare, rămâneți un pic pe loc!”.

Recomandări

Muncitori români întorși în țară după 15 ani, ca să construiască autostrăzi: „Ne plătește mai bine ca-n Italia”

De ce?
Eu știu ce reclamații mai erau, probabil din partea celor care nu reușiseră, care probabil ziceau: „Stai, domne, ăștia pleacă și eu nu. Păi, ăla are o rudă în Germania și a fugit…”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 12

„Ne ziceau: «Să vă țineți de mână! Acolo se fac răpiri!»

Ce a urmat?
Am plecat și în mașină am văzut o doamnă foarte elegantă, drăguțică, pe care nu o cunoșteam. Din vorbă în vorbă, din șoaptă în șoaptă, am înțeles că era cea care ne „supraveghează” pe timpul excursiei. A fost foarte drăguță doamna. Ne-a zis: „Domne, dacă aveți la voi, dolari sau cutare, nu vă temeți de mine!”. La plecare ne-au zis: „Fiecare vine cu mâinile în buzunare, numai femeile cu geanta! Nu luați nimic, nici apă, nici mâncare, nimic, nimic, absolut nimic. Nici bani. Am schimbat 4 dolari jumate. Ce să iei de 4 dolari și un pic? S-au dus repede. Dar acolo altfel a fost povestea. Am văzut că erau unii care intrau în magazine scumpe, scoteau teancul de dolari, cumpărau lucruri scumpe.

Recomandări

Dosarul Colectiv: Nicio șansă ca autoritățile să mai fie trase la răspundere penală pentru intervenția haotică din 30 octombrie 2015 sau pentru decesele din spitale

Cum a fost posibil?
La plecare nu ne-a controlat nici dracu. N-a zis nimeni: „Ia, ce aveți prin buzunare! Dacă aveți dolari la voi”. Aiurea. Nimic. La înapoiere la fel, „Ia ce aveți voi?”. Fiecare era cu sacoșe. A fost numai o sperietoare,  ne ziceau „Să vă țineți de mână, pe acolo se fac răpiri! Vedeți că vă fură, vă răpesc!”. Băgaseră frica în noi și ne ziceam: „Merită să nu vedem noi meciul, să nu ne răpească ăia?”. Când am plecat prin oraș, conducătorul delegației spunea, „Plecați fiecare, vedeți să nu vă rătăciți, pe unde vreți să vedeți ce n-ați văzut!”. Lucrurile s-au diluat, nu mai era strictețea și sperietoarea dinainte.

Și se apropia momentul mult așteptat, meciul…
Ne-au zis: „Întâlnirea la ora cutare, în grădina Murillo. Să nu întârziați!”. E, plecam acum spre stadion. Spre stadion erau ăia 50.000 îmbrăcați în roșu și albastru, dormeau prin parcuri, pentru că nu mai aveau locuri în hoteluri. Ei cu tot felul de pancarte și de lozinci și de femei, țipau… Noi, civili, să ne strecurăm pe lângă ei, să nu dea în noi. Să nu scoatem nicio vorbă. Dar n-am avut nici un fel de probleme. La intrare, ne-au despărțit, nu ne-au lăsat la un loc. La peluza întâia erau toți din Barcelona, cu o pânză deasupra lor, prin care făceau reclama la Olimpiada de la Barcelona, care se apropia. Eu mai ascultasem la Operă… dar să auzi acolo Aria Teoreadorului, să auzi Aida cântată de 50.000 de oameni e o nebunie. Toți, la un semnal, începeau, toți, la un semnal, tăceau. Noi eram la peluza a doua printre sevilleni și ce mai rămăseseră dintre barcelonezi. Când ne-am așezat, am văzut că eram trei – patru aici, doi în stânga, mai jos alții. Poarta era foarte aproape de noi. În fine meciul a început.  Zburau pe acolo, în lumina celor 2.000 de reflectoare, niște rândunele care erau cam de trei-patru ori cât ale noastre. Înainte a fost un meci de juniori. S-au retras ăia, au intrat echipele. Pe mine, când mă întrebau, cine e ăla, cine e ăla. Spuneam: „Boloni”. Ei transmiteau mai departe, din gură în gură: „Boloni, Boloni…”. „Cine e ăla  „rubio”?”. Adică roșcat… Când era mingea la Pițurcă, toți începeau „Piturca, Piturca”. Domne, când pierdeau ăia ai lor mingea, era unul care zici că avea ardei iute în fund. Cădea, se perpelea pe jos, îl pierdeam. Și alții la fel. Aveau niște suflători din alea cum sunt pompele de flit la noi, suflau în ele, gălăgie. În fine, ne-am simțit bine.

Recomandări

Motivul pentru care George Simion a fost interzis în Ucraina. Guvernul României a publicat răspunsul desecretizat | Document

„N-a fost nicio înjurătură, niciun scuipat. Dacă era pe la noi, era dezastrul de pe lume!”

Nici în stadion n-ați avut probleme?
Nu ne mai era teamă de ei. Am început să mai aplaudăm și noi pe acolo, să strigăm. La plecare ne-au felicitat, cu toată supărarea lor. În fine, era 12 noaptea când s-a terminat.

Până la plecare, a fost momentul culminant al penalty-urilor. Cum l-ați trăit?
La plecarea de la București îl aveam pe Arșinel, el era optimist și o parte dintre noi mai ziceam: „Fotbalul e fotbal, mingea e rotundă, să vedem”. Arșinel: „Nu tăticule, noi ne întoarcem cu Cupa!”. Noi ne amuzam, dar nu credeam nici unul că ne întoarcem noi de acolo cu Cupa, dar datorită lui Duckadam… Cred că dacă se mai repetau loviturile de departajare încă o dată, poate le primea pe toate. Dar atunci a avut o intuiție… Când a tras Urruti (n.r. – Alesanco), pe mingea lui Urutti s-a dus, în dreapta. Când a tras alălaltul, în stânga (n.r. – Marcos), în stânga s-a dus. A avut ceva, o presimțire, o intuiție, ceva de sus venit. „Aruncă-te în colțul ăla!”. A fost ca și cum i-ar fi spus cineva, pentru că n-a ezitat deloc.

Ați avut puterea să vă bucurați între spanioli?
Am avut puterea și ei ne-au felicitat, ne-au încurajat. N-a fost niciun ghiont, nicio înjurătură, niciun scuipat. Dacă era pe la noi, era dezastrul de pe lume.

Credeați în marea minune?
Ne mai încurajam noi, dar nu credeam niciunul că o să ne întoarcem cu Cupa, dar la loviturile de la 11 metri, parcă ne-a mai venit sufletul la loc. Și noi, și ei porneam având în față norocul. Nu ni-l închipuiam pe Duckadam să apere toate loviturile noastre, iar ai noștri să dea două goluri.

Cum s-au văzut din spatele porții paradele lui Duckadam?
În spatele porții, impropriu spus. Nu eram chiar în spatele porții. Mai aveam 3-4 rânduri până la poartă.

Poziția era centrală sau un pic mai în lateral?
Eram într-un unghi aproape în spatele porții, un pic spre dreapta. Pe el îl simțeam foarte aproape. Ai noștri, când au văzut totuși că intră în prelungiri, parcă aveau și ei alt curaj. Intratul în prelungiri a însemnat un optimism pentru ai noștri și o cădere pentru ei. În orice caz, toți așii lor au fost înfrânți de Duckadam, dar am convingerea că la o repetare alta ar fi fost povestea.

„Printr-un noroc am ajuns acolo!”

Cum de nu l-au afectat ratările lui Majearu și Boloni?
N-am altă explicație decât momentul. Am crezut după 1-0 al nostru, până atunci eram morți, eram tăcuți. Am început, când am văzut că nu suntem chiar așa de oropsiți, am început, mai săream și noi în sus. Noi, de fapt, tot meciul l-am văzut în picioare. Până să înceapă meciul am stat jos, când a început – toți în picioare. Plecau de la locurile lor în fazele teribile, de nu-i mai vedeai. Până se întorceau…

Cum ați ajuns în acea peluză?
La intrarea în stadion, asta a fost interesant. A venit un cetățean acolo și ne-a explicat „Sectorul 1,3,5 la peluză, în picioare!”. Ei știau deja că stăm în picioare. „Sectoarele 2,4, 6 la tribuna întâi, lângă El Rey (n.r. – regele Juan Carlos)!”. Așa a căzut la tragerea la sorți. Printr-un noroc am ajuns acolo. La început eram supărați că stăm la peluză, dar când am văzut că suntem în spatele porții lui Duckadam la penalty-uri, ne-a trecut supărarea. Le făceam semne celor de la tribună.

Dumneavoastră sunteți cunoscut ca un mare suporter al Rapidului, ați scris și cărți despre Rapid. V-ați bucurat sincer în acel moment pentru Steaua?
Atunci am fost toți steliști. Erau și rapidiști, și dinamoviști, dar plecând cu echipa Steaua, care ne reprezenta, fiind acolo români printre străini, fiind suporterii singurei echipe care ajunsese pentru prima oară în finală, toți am fost steliști până la înapoiere. După o săptămână am revenit fiecare la păcatele noastre și la echipele noastre. Despre Steaua, sigur, ne mai aduceam aminte, îi mulțumeam că am ajuns și noi acolo.

Fiindcă au rămas atunci atâția, nu v-au mai chemat pe la securitate să întrebe dacă ați știut sau nu?
Din cei pe care-i cunoșteam eu, nu rămăsese niciunul. Nu ne-au întrebat nici cum a fost pe acolo, nici cum s-a întâmplat, fiindcă securitatea avea problemele ei mai mari atunci. N-am fost interogați.

Cu ce alte amintiri ați rămas după acea excursie?
Am început să facem schimburi de fotografii, de fulare. M-am întors de acolo cu un fular pe care-l țin ca amintire. Cei care eram în grupul nostru am ținut legătura un timp, ne-am făcut vizite, ne-am întâlnit la un an, le-am mai amintit eu la 10 ani, la 20 de ani. Din cei care ne-am dus, eu nu cunoșteam în avion decât doi oameni, cam din domeniu, de la Calea Ferată.

Până atunci, ați mai plecat undeva în afara spațiului ex-comunist?
Nu! Mai vizitasem RDG, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, dar în lagărul celălalt nu trecusem.

„Cel mai mult m-a impresionat un moment, de circa 5-6 minute, când eram deasupra Mediteranei. Dedesubt nu era nicio palmă de pământ, pe cer, nici măcar un norișor. Era albastru de colo până colo, cerul și luciul apei aveau aceeași nuanță. Aveam senzația că stăm pe loc, dacă nu aveam niciun reper!”, Ion Cârstea

A scris o carte și despre acest eveniment

Ion Cârstea se laudă cu peste 30 de cărți publicate, multe dintre ele și din domeniul sportiv. Puțină lume știe că el a scris și lucrarea „Sevilla, mon amour”, împreună cu Eugen Marin. „Am scris-o când s-au aniversat 10 ani. Am făcut-o împreună cu Eugen Marin. Eu am povestit călătoria, el amintirile de aici”, ne-a mai declarat Ion Cârstea.

Urmărește-ne pe Google News