În cabinetul Alinei Ciupercovici din centrul Sucevei este o liniște care face ca propriile gânduri să se audă clar și tare. E liniște și bine. Un ceai aromat, câteva jeleuri și ore întregi de descusut sufletul, de lacrimi și revelații, de terapie. Psihoterapeutul organizează și ședințe de terapie în regim rezidențial, la o pensiune de Suceava, unde familii întregi vin pentru tratament atunci când unul dintre membri cade într-o dependență. Fiindcă Alina Ciupercovici crede că nu poți repara o verigă dacă restul lanțului e stricat. Din ce în ce mai des, la baza tulburărilor emoționale, stă o problemă socială generalizată: migrația. Ajung la ea în cabinet cu dependențe de droguri, alcool sau jocuri de noroc copiii care sunt singuri acasă sau părinții acestora. Psihoterapeutul a povestit pentru Libertatea pe fiecare categorie de pacient ce se întâmplă atunci când se desparte temporar de cineva din familie.

LIBERTATEA: Care este legătura dintre migrație și dependență?

ALINA CIUPERCOVICI: Alcoolul, de exemplu, face un lucru pe care majoritatea clienților mei îl recunosc și îl pun ca motiv principal de a bea: calmează anxietatea. În momentul în care pleci și te simți temător că nu te descurci, nu știi limba, nu știi unde o să ajungi, începi să bei, să amorțești, întâi ce simți, apoi nu poți să dormi și dormi cu alcool. Calmăm anxietatea, chemăm somnul, ne dăm relaxare într-un mediu foarte greu. Mulți dintre oamenii plecați, din cei pe care îi cunoaștem și nu numai din muncă, și din viața privată, din prietenii mei plecați, apelează la consum ca relaxare, uitare. Foarte mulți dintre cei pe care îi cunoaștem au perioadele de concedii în care se întorc au zile întregi de consum abuziv de alcool și de droguri, adică își dau o recompensă pentru tot ce au trăit, au o lună de concediu în care fac doar ce vor și ce vor e legat și de consum. Nu la toată lumea, dar am văzut destul de mulți oameni.

Recomandări

Migranți transportați în cuști metalice sudate sub caroserie. Fost polițist, lider al grupării infracționale: „Dacă îs mari, mai mult de 6 nu”

Foarte mulți dintre tinerii care sunt nevoiți să plece în străinătate apelează la consumul de droguri. E facil să-ți procuri droguri acolo, în Anglia sau Irlanda, de pildă. Avem mulți în terapie de acolo și consumul de droguri e des întâlnit. Cel mai greu le este că nu înțeleg de ce trebuie să plece. Avem tineri în terapie care au terminat facultate, sunt buni în ce fac și se întreabă de ce au trebuit să plece. Nici nu mai vor să se întoarcă, de furie, de angoasă, unul dintre ei a spus „de dezgust și lehamite”. Asta trăiesc mulți dintre ei. Noi credem că sunt fenomene izolate, dar nu e așa. Foarte mulți din cei plecați asta exprimă. Unul dintre clienți mi-a spus acum câteva zile: pentru ce am terminat facultatea asta, ca să mă duc să văruiesc case în Italia? Cu o revoltă atât de puternică și mare încât pe bună dreptate i-am zis că sunt de acord cu ce simte. Cam asta trăim noi zi de zi în interacțiunea cu oamenii.

Aveți și copiii care din cauza că primesc bani ca din cer, de la părinți, încep să joace la jocuri de noroc?

Din ce în ce mai mulți în ultimii ani. S-au intensificat cazurile în care copiii joacă la jocuri de noroc cu banii primiți de la părinți care își cumpără nevinovăția astfel. Mulți joacă, iau droguri, beau, mulți nu au nicio valoare a banilor. Ce mi se pare foarte dureros, unul dintre clienții mei care a avut tatăl plecat când era mic și mama plecată într-o perioadă lungă în Italia în perioada când el avea trei sau patru ani, până acum când el are 22 de ani, joacă de când avea 14 ani. Pe lângă jucat la păcănele, ia droguri, bea, tot alternează comportamentele. Din nefericire, majoritatea clienților noștri care sunt în situația asta dezvoltă și o boală psihică severă. Adică lipsa familiei, a legăturilor emoționale favorizează dezvoltarea și menținerea unei boli psihice severe.

Recomandări

De ce vrea Maricel Păcuraru să-și anuleze condamnarea din 2014. Argumentul avocaților: „Infracțiunea de spălare a banilor nu mai este infracțiune”

Copiii nu vor telefon și haine, ei își vor părinții aproape

Cum fac față copiii, cum se modifică universul lor emoțional?

Foarte des aud: copilul înțelege că trebuie să plec sau copilul înțelege că mama și tata lui sunt plecați. Dacă copilul este sub 14-15 ani, noi doar credem că înțelegem, dar ei nu au dezvoltate mecanismele cognitive care să îi facă să înțeleagă deciziile adulților. Dar ne place să credem că înțelegem că așa ne simțim mai puțin vinovați și luăm mai ușor decizia asta, dar copiii nu înțeleg cum se ajunge la contextul ăsta. De foarte multe ori aud: plecăm ca să-ți fie ție mai bine, să ai și tu telefon, haine, ca ceilalți copii. Copiii care sunt la noi în terapie spun că n-au nevoie de nimic din toate astea, ci doar ca tata și mama să fie acolo, să se conecteze emoțional. Ce vedem ca mecanisme de adaptare emoțională a copiilor la această poveste, vedem probleme la școală, izolare, uneori scăderea notelor, probleme de comportament care încearcă să atragă atenția cu privire la problemele familiei lui. Când mergem noi în școli să facem acțiuni de prevenire sau informare, ne întreabă diriginții de ce se comportă așa. E un mecanism prin care copilul încearcă să-și ascundă durerea și suferința legată de plecarea părinții și pentru a-și ascunde această vulnerabilitate, va fi agresiv, va fi cool, este un mecanism de adaptare. Sub toate aceste lipsuri și comportamente agresive, este durerea profundă de despărțirea de părinte. Am văzut alți copii care preiau rolul de adult în familie. Îmi aduc aminte de o fetiță în clasa a noua care a intrat acum ceva timp în terapie și a început să vorbească ca o femeie de 30 de ani și spunea: nu mai pot, am de plătit și asta și asta… „Dar cu ce plătești? Păi îmi trimit mama și tata bani. Și spun: stai singură? Păi, sigur că stau singură, că am 15 ani. Și cine te îngrijește pe tine? Sunt în grija bunicilor mei.” Pentru că este și problema legală, dacă știi că un minor locuiește singur, ești obligat să sesizezi autoritatea tutelară. Ea a sărit repede: eu știu legea, bunica mea are tutelă, dar mă simt copleșită. Și pe bună dreptate, la 15 ani să ții o casă cu două etaje, să faci curat, să ai grijă tu de bunici, de fapt, să plătești și facturi, să înveți bine, că părinții îți spun că trebuie să înveți, pentru că de asta sunt plecați…

Recomandări

Exclusiv în limba română, în Libertatea, fragmente din cea mai așteptată carte a anului la nivel internațional, „Patriot”, memoriile lui Aleksei Navalnîi

Asta e o altă fațetă și vedem copiii cu depresie și anxietate care ajung la noi în faze ale acestei boli din cauza faptului că nu reușesc să se adapteze la nimic, că nu sunt invățați, părinții lipsind. Avem mulți copii care ori beau, ori iau droguri, copii cu tentative de suicid, vă pot face o lungă listă a problemelor pe care le-am întâlnit pe baza acestui fenomen migrațional.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 2

Prin plecarea femeii la muncă, bărbatului i se ia atributul de „provider”

Ce se întâmplă cu bărbații care rămân singuri acasă să aibă grijă de copii?

Ce s-ar întâmpla cu oricare dintre noi dacă am prelua rolurile celuilalt. Se simt depășiți, încep să simtă nesiguranță, ținând cont de fapt că bărbații prin natura lor sunt mai orgolioși, încep să se simtă înjosiți, spun că e treabă de femeie ce fac, unii fac depresie, ajung în spitale de psihiatrie, unii sunt în nesiguranță. Am avut foarte des bărbați care au povestit că soțiile sau iubitele nu s-au mai întors fiindcă și-au găsit alte relații și trec prin drama divorțului. La fel cum le este și femeilor foarte greu când rămân acasă cu copiii. Dar bărbații suferă pe fondul lipsei de putere.

Impactul rolului social e cea mai mare schimbare, fiindcă bărbații sunt provider ca rol social tradițional. Când acest mod este preluat de femeie pentru locurile de muncă sunt mai multe pentru femei, lui i se ia atributul de bărbat. Tot ce apare din cauza lipsei de împuternicire ca bărbat și tot ce apare de la asta, lipsă de siguranță, incertitudine, anxietate vin la pachet.

Cum e pentru femeile care se dezrădăcinează?

Foarte greu. Am văzut mai multe comportamente de mascare ale acestui „foarte greu”. Unele spun: îmi este foarte greu și urât acolo, spun direct, nu mă pot adapta, nu reușesc să înțeleg limba, celelalte femei cu care mă întâlnesc, românce, sunt foarte rele. Unele nu spun și rezistă acolo o lună după care se întorc în țară și se îmbolnăvesc, fac depresie, nu se mai înțeleg cu cei din jur, consideră că au făcut un efort prea mare și familia nu-l vede. Este foarte greu pentru ambele părți. Mulți dintre clienții mei spun: nimeni nu-și dă seama ce înseamnă să fii plecat și să nu poți pleca, să fii departe de cei dragi, de ce cunoști. E foarte dificil emoțional. Asta se întâmplă, te dezrădăcinești emoțional, nu mai ai nicio valoare la care să te raportezi.

Să-i luăm pe categorii și să dăm niște sfaturi generale. Ca să aline suferința și să prevină o boală, ce ar trebui să facă o mamă plecată în străinătate, cum să țină legătura cu familia?

E o întrebarea la care nu m-am gândit. Poate cei care ne privesc spun că n-au încotro, trebuie să plece. Eu nu spun ce spun ca cineva să se simtă vinovat, dar din punctul meu de vedere nimic nu compensează relația afectivă de apropiere dintre cei doi. Copilul trebuie asigurat că nu s-a plecat din cauza lui, unii copii cred că părinții pleacă în străinătate din cauza lor. A-i da asigurări copilului că nu e așa, că te întorci, că nu este părăsit, e o variantă. Dacă se știe că se pleacă o perioadă mai lungă de timp, că există contracte pe timp lung, să încerce să-și ia copiii cu ei. E mai bine să treci cu copilul tău printr-o adaptare la o școală nouă, decât să-l lași la opt-nouă ani și tu să știi că stai trei ani plecat. Asta ar putea face, să evalueze foarte bine ce se întâmplă, consecințele pe termeni mediu și lung. Noi avem tendința de a vedea lucrurile punctual, acum și aici, dar să se gândească cum vede peste doi ani viața copilului și a lor. Și să se hotărască uitându-se în ansamblu la situație.

Pentru soții care stau separați și al căror subiect de discuție este doar copilul și nu relația…

Să se concentreze pe relația dintre ei, să-i spună partenerei plecate cum se simte și ce-i cu el, să nu ascundă că este trist, singur, că se simte, să zicem, lipsit de bărbăție pentru că ea muncește. Să nu le ascundă femeii, fiindcă ea le simte. Dacă nu le spui nu înseamnă că celălalt nu le simte. Dacă am comunica într-un mod mult mai natural, direct, ar fi mai bine. Să țină legătura unii cu ceilalți, să nu-i reproșeze. Am cliente care și-au întrebat soții dacă pot să plece și ei au spus da și după ce au ajuns acolo le-au reproșat că ei nu au fost de acord. Să nu facă asta, să se discute decizia, să se vadă dacă nu există alte soluții. Poate unii vor spune: dumneavoastră vă dă mâna să vorbiți că nu ați fost în situația asta, nu nu am fost, nu am fost nevoită să fiu în situația asta, puteam să plec din țară, au fost perioade foarte grele din viața mea în care puteam să plec în Anglia. Am un fost coleg care lucrează la o primărie în Anglia și puteam să plec, dar nu aș fi rezistat. Cred că ar trebui să ai o tărie de caracter, niște atribute pe care eu nu le-am avut. Pe de o parte sunt conștientă de ce se întâmplă și admir astfel de oameni fiindcă îmi dau seama cât de mare este sacrificiul pe care îl fac și într-o parte și în cealaltă.

Un sfat pentru copii, ei sunt cei mai vulnerabili…

Ce sfat poți să-i dau unui copil care nu are părinții lângă? Mă gândesc ce n-ar părea deplasat sau scos dintr-un clișeu. Să-și trăiască copilăria, să nu uite că sunt copii sau adolescenți sau tineri. Să nu se transforme mai iute decât ar trebui în adult, să nu preia roluri de adult, să rămână în vârsta pe care o au. Dacă au 15 ani să trăiască conform vârstei de 15 ani. Mi-a rămas în minte acea fetiță fiindcă am văzut că la 15 ani te poți descurca la fel de bine ca un adult în condițiile în care eu ca adult nu reușesc să mă descurc de multe ori. Să trăiască conform vârstei pe care o au!

Credem că autoritățile ar trebui să lanseze o campanie de informare cu privire la riscurile și beneficiile muncii în străinătate, mai ales când aceasta implică minori rămași singuri acasă și să gândească politici publice sociale pentru sprijinirea acestor familii despărțite din cauza sărăciei. Vă invităm să urmăriți Campania „Sindromul Italia. Copii bolnavi de dor de mama”, începută în 4 iunie, numai pe Libertatea.ro.

Am lansat un scurt ghid pentru părinții plecați, cei rămași acasă și pentru copii, coordonat de psihologul Libertatea, Cezar Laurențiu Cioc. Autorități și societatea civilă vor dezbate în fiecare zi, din platoul Libertatea, problematica migrației și cum ne afectează ea pe toți. Și veți putea vedea și citi poveștile emoționante ale unor familii care au avut curajul să plece peste hotare, unii s-au întors, alții și-au luat familiile acolo, alții încă trăiesc despărțiți, dar și ale unor copii care trăiesc cu bunici sau alte rude, ale unor oameni mari care povestesc cum a fost să trăiască fără părinți. Am filmat în cele mai afectate zone, în Iași și Suceava, dar și în Milano, zonă din Italia unde sunt în jur de 150.000 de români. Cel puțin oficial.