EXCLUSIV/ O româncă trăiește într-un oraș-bază militară de la Polul Nord. ”Când am auzit prima oară sirena de pericol nuclear, am închis toate geamurile și am zis Tatăl Nostru. Apoi m-am obișnuit. Pot împacheta rapid, toată casa îmi încape în trei genți”

Viața de soție de militar la Polul Nord este una grea, dar pe care femeile care ajung acolo o îmbrățișează fără regrete. Iar în Gadzhievo populația permanentă este formată din femei și copii, fiindcă bărbații sunt plecați mai mereu în misiuni. 

Cam câtă iubire trebuie să ai în tine ca să te duci după omul tău până la capătul lumii… la propriu? Și în plus, să trăiești într-un orășel închis unde, în majoritatea timpului, populația este exclusiv feminină, fiindcă bărbații sunt în misiune? Tatiana Iepuraș, o româncă din Basarabia, trăiește într-un orășel din nordul Rusiei, bază militară pentru submarine, o poveste de iubire. Într-un loc înghețat mai tot timpul anului, pe care îi încălzește viața de familie.

Tatiana a terminat facultatea de jurnalism la Iași în urmă cu zece ani și de atunci a și plecat „la Nord”. A povestit pentru Libertatea, cu umor și creativitate, viața ei de la capătul lumii: cu aurora boreală, veri friguroase, nopți care par fără sfârșit și despre spiritul unei comunități unite, cum rar întâlnești.

Când s-a căsătorit cu iubirea vieții ei, a primit și un codex cu obligațiile de soție de militar: „…unul dintre puncte era «să fie gata în orice moment să-și mute căminul familial în orice colț al lumii, iar bagajul trebuie să încapă în 3 genți, pentru că soțul are doar două mâini și un gât»”, după cum povestește Tatiana. Și oricum, cele mai prețioase lucruri pe care le are nici n-ar încăpea într-un geamantan: iubirea, respectul și devotamentul.

Recomandări

Primul tren nou cumpărat de România în ultimii 20 de ani s-a stricat a doua zi după inaugurare

Cum e să trăieșți în Gadzhiyevo, Rusia?

”Gadzhievo e un oraș deosebit, e oraș de militari, închis pentru restul lumii. L-am îndrăgit doar de vreo 6 ani de când am copii, deși locuiesc acolo de 10 ani deja. La început nu ne-am plăcut, eu eram prea activă pentru viața lentă de provincie, el era prea pustiu și neprietenos.

La propriu, nu cunoșteam pe nimeni acolo și nici nu reușeam să-mi fac prieteni din cauza diferențelor de mentalitate și de interese. Toate relațiile mele sociale proveneau din cunoștințele soțului, eram un fel de apendice fără «viață proprie» și mă dispera situația. Făceam și crize de isterie, multe certuri provenite din plictiseală și din lipsa de socializare a îndurat soțul meu în primul an când ne-am mutat împreună.

Situația s-a schimbat când m-am angajat, întâi la Casa de Creație a Copiilor – predam jurnalismul, apoi și la școală – profesoară de engleză. Parcă mi s-a deschis un alt oraș – eram la curent cu o mulțime de evenimente, mi-am format un cerc de oameni „ai mei”, cu interese și atitudine față de viață asemănătoare.

Când am născut orașul în genere mi-a devenit drag cu adevărat. Am apreciat liniștea și siguranța lui. Când poți lăsa căruciorul lângă scară și nu ți-l ia nimeni, când poți lăsa copilul dormind în cărucior lângă magazin și să-ți faci cumpărăturile, știind că dacă bebe se va trezi, trecătorii îl vor legăna și vor anunța în magazin.

Recomandări

Vladimir Putin, primul discurs după ce Ucraina a folosit rachete ATACMS ca să lovească Rusia. Avertisment pentru Occident: „Întotdeauna va exista un răspuns”

Pot ruga bărbați străini să-mi cumpere pâine sau lapte dacă văd că e capricios copilul și mai bine să nu intru cu el în magazin. Nu odată am fost ajutată să-mi dezgrop mașina din zăpadă de vecini pe care nici nu-i cunoșteam, pentru că oricine își dă seama că dacă o mama cu doi copii s-a apucat de lopată, înseamnă că soțul e în mare.

De pe la 5-6 ani copiii pot fi lăsați fără supraveghere pe terenul de joacă, pot ajunge singuri la diverse cercuri de învățământ suplimentar- majoritatea gratuite sau la un preț simbolic. Școală de sport, școală muzicală, Casă de Creație, piscină și multe alte instituții permit copiilor de aici să frecventeze în medie câte 2-3 lecții suplimentare pe zi și te ajută și distanțele mici.

Ca să-ți faci o părere, noi nu avem transport public, iar să traversezi orașul de la un  capăt la altul îți ia maximum 20 minute. În schimb, avem taxiuri și în diminețile când ninge rău, de nu vezi mai mult de 1 metru înainte, copiii ajung la grădiniță sau la școală cu mașinile.

În general, din cauză că aproape toți locuitorii suntem în situații asemănătoare, când soții sunt la serviciu sau plecați pe timp îndelungat, spiritul de întrajutorare e foarte dezvoltat. În momente când se anunță anumite mobilizări de antrenament și orașul rămâne aproape fără bărbați, soții care au rămas neimplicați devin oarecum ai tuturor – dacă e nevoie să te ducă la aeroport cu copiii sau să transmită unei prietene ceva la spital în alt oraș sau dacă ți se întâmplă oricare altă situație în care e nevoie de «mâna bărbătească» – apelezi fără rușine și nu există să fii refuzată decât pe motive întemeiate.”

Recomandări

Super-armele cerute insistent de Ucraina Occidentului și cum au influențat ele războiul. De la HIMARS la ATACMS, reușite și eșecuri I Analiză

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 10

Iarna începe în octombrie, iar verile înseamnă doar câteva zile pe an

Cum sunt verile acolo, cât e de cald? Dar iernile?

Verile în Gadjievo sunt în mare parte doar în calendar. La temperatură mă refer. Dacă se întâmplă o săptămână cu 25-27 de grade, ne considerăm norocoși. Există și un banc: un copil de la nord nimerește la o tabără de vară la sud și fiind foarte alb, este întrebat de localnici: „Dar voi acolo n-ați avut vară anul ăsta?” „Ba da, dar eu în acea zi eram bolnav.”

În schimb, de prin aprilie începe ziua polară, când soarele apune tot mai târziu, până când prin iulie nu apune decât vreo 2-3 ore, încât dacă nu ai perdele black-out (în dublu strat), te poți trezi pe la 3 dimineața de la răsăritul soarelui. Te poți plimba toată noaptea fără felinare.

Iarna, în medie, sunt cam – 10 grade, dar cu materialele moderne pentru geci și costume de ski nu e complicat deloc. Nu e nevoie de 10 rânduri de haine, cum mă îmbrăca mama când eram mică. Rareori prindem – 20, ne ajută curenții calzi de la Marea Barents. Apropo, mama râde de mine că trebuie să-ți formulezi atent dorințele. Eu ziceam de mică că vreau să locuiesc la mare și uite că într-adevăr pot ajunge pe jos până la apă, doar că nu există plajă acolo, doar baza de submarine…

Viață nu mi se pare aspră. Sau poate m-am obișnuit. Mai greu când sunt vânturi puternice sau ninge 5 zile de-a rândul și trebuie să ghicești care din troienile din curte e mașina ta. Uneori, din lene s-o dezgrop, merg cu taxiul, dacă soțul e plecat. Pe de altă parte, natura e frumoasă aici și ai posibilitatea să interacționezi cu ea mai des. Orașul și împrejurimile sunt împresurate de lacuri și stânci. Pădurile sunt josuțe, dar dese. Vara mergem cu copiii să strângem ciuperci și fructe de pădure, iarna (de prin octombrie), ne dăm cu sania și skiurile. De pe la 4 ani fata noastră mai mare deja patinează.

Aurora boreală – atracție turistică pentru care unii traversează jumătate de Glob pînă-n Murmansk, eu am văzut-o de vreo 6 ori în 10 ani, pentru că în principal se întâmplă noaptea, iar eu noaptea dorm. Trebuie s-o vânezi intenționat, mai bine în afara orașului și atunci când se întâmplă schimbări bruște de temperatură. Cunoscusem în avion un australian care venise pe la sfârșit de iunie, special ca să vadă nopțile albe și aurora boreală și căuta urgent o geacă mai călduroasă, dar ieftină, că la ei n-ar fi avut nevoie de ea nici iarna. Erau vreo 10 grade atunci.

„Noi spunem că toată familia are «obligații militare»”

Este un oraș special al militarilor și familiilor lor. Cum e viața acolo pentru o femeie de militar?

Cam 80 la sută din locuitori sunt militari și familiile lor, restul – militari pensionați sau copii de militari care n-au vrut să plece. Viață e patriarhală, în sensul că bărbații lucrează și fac bani, soțiile au grijă de casă și copii. Și cheltuie! Cam așa se divizează obligațiile financiare.

Pentru civili sunt puține locuri de muncă, majoritatea în instituții bugetare sau comerț. În cercul meu de prieteni puține soții lucrează, majoritatea care au copii deja școlari. Concediul de maternitate poate fi prelungit pînă la 3 ani cu păstrarea locului de muncă. Eu mă simt mai bine când lucrez, mi se colorează viața în alte culori decât «cotidianul de acasă», dar am cunoștințe care se simt împlinite în spațiul familiei, nu li se aprind călcâiele după realizare socială.

Distracțiile și viața socială sunt centrate pe evenimente pentru copii și împrejurul sărbătorilor. Când avem chef să evadăm din cotidian, mergem în Murmansk – centru raional la o oră distanță cu mașina și unul dintre cele mai mare orașe din lume situate mai sus de cercul polar. Acolo sunt și teatre, și restaurante mai fițoase, și centre comerciale.

Noi spunem că toată familia are «obligații militare», adică nu doar soții sunt «on service», dar și soțiile. Apropo, la noi se consideră că soția e cu un grad mai mare ca soțul și la orice întâlnire cu familiile echipajului, comandanții evidențiază rolul important pe care-l are familia. Așa că eu sunt căpitan de gradul doi.

De exemplu, uneori în oraș se anunță antrenament de securitate (noi numim asta «războiaș»- nu știu cum altfel să fac diminutivul de la război) și atunci în orice instituție se intră numai cu act de identitate, chiar și copiii mai mari trebuie luați de la școală de părinți, după ce au prezentat actele. Sau uneori vuiesc sirenele de securitate radionucleară – apropo, ceasurile electronice de pe instituțiile publice arată nu doar ora și temperatura, dar și nivelul de radiație. Țin minte prima dată când am auzit sirena și monologul despre «măsurile de securitate în caz de pericol de radiație», am închis toate  geamurile, am spus «Tatăl nostru» și am început să sun prietenii să-i anunț. Și cei care erau de mai mult timp «localnici» m-au iluminat că e doar antrenament și să nu-mi fac griji.

Viața de soție de militar te învață să nu-ți faci multe planuri, mai ales pe termen lung, să accepți cu smerenie și credință în Dumnezeu ceea ce îți aduce fiecare zi și să speri în mai bine. De exemplu, odată trebuia să ieșim în concediu și luni de dimineață soțul a plecat la serviciu, doar pentru a semna actele necesare pentru concediu. L-am revăzut abia sâmbătă. De la televizor am aflat că toată flotila de nord e implicată într-un antrenament anunțat de urgență de președinte.

Sau altădată, mă întreabă soțul: «Vrei să vezi Kamciatca? . Și eu: «Da, da», demult visam să mergem într-un concediu să vedem gheizerele de acolo și viața din capătul de est al Rusiei. «Ok, se pare că ne vom mută acolo. Mă transferă de la serviciu». Nu pot să zic că mi-a plăcut noutatea. Din Murmansk ajungem în Sankt Petersburg la socri în 2 ore de zbor, din Vladivostok ar fi trebuit să facem 9 ore. Cu siguranță nu ne-am «rupe» timp de un week-end la ziua de naștere a mamei sau a tatei, cum putem face acum. Dar am acceptat smerită. Casă mea e acolo unde îmi e familia. Bine că nu s-a adeverit totuși.

Sau, odată, după ce a auzit într-un cântec versuri despre «cei ce nu s-au întors de la război, au devenit pământ», fiica mea a început să plângă: «dar tata se va întoarce?» Era exact perioada în care se anunțase «război» (sau războiaș, cum ziceam mai devreme) și discutam cu prietenele mele că soții sunt la război și ne întrebam când se va termina oare, să ne vedem și noi soții, iar copiii tații. Dar copilul, de 3 ani pe atunci, n-a sesizat că e vorba de antrenament, pentru ea cuvântul-cheie a fost „război”. Așa că am dus muncă de lămurire să-i explic.

„Bagajul trebuie să încapă în 3 genți”

Ce ai învățat despre tine și ceilalți de când ești acolo?

Că nu-i nimic mai de preț decât familia, că fericirea e o stare interioară pe care o porți cu tine oriunde ai merge și că nu merită să investeșți decât în lucruri pe care le poți purta cu tine: în cunoștințe, experiențe, amintiri.

Adeseori suntem nevoiți să ne mutăm cu traiul și pot spune că și eu și copiii ne adaptăm foarte repede, ne simțim «acasă» destul de repede și am învățat să ne creăm un cămin confortabil cu investiții minime. Îți dai seama că n-am bibelouri în casă, iar cărțile le dau la bibliotecă sau la prieteni, după ce le-am citit. Nu sunt atașată de lucruri materiale sau de locuri, doar de oameni mi se face dor.

La căsătorie mi s-a înmânat un fel de codex cu obligațiile de soție de militar și unul dintre puncte era «să fie gata în orice moment să-și mute căminul familial în orice colț al lumii, iar bagajul trebuie să încapă în 3 genți, pentru că soțul are doar două mâini și un gât». Așa că fac eforturi să nu cumpăr lucruri inutile. În schimb, am o carte cu poezii compuse de soțul meu pentru mine pe care nu uit s-o iau cu mine în călătorii mai îndelungate.

Tu ești din Bălți, dar ai făcut în Iași și liceul și facultatea. Care sunt cele mai mari diferențe față de viața românească pe care o știai?

Nu știu dacă sunt diferențe ce țin de faptul că am schimbat țara, mai degrabă simt diferențe între viața studențească și cea de familie, viața activă într-un oraș cultural cum e Iașiul și trecerea leneșă a timpului într-un orășel cu 14 mii de locuitori. Ca mentalitate, rușii sunt mai puțin calculați la cheltuieli, în schimb foarte ospitalieri. La oricine ai merge în vizită, ești întrebat dacă ți-e foame și servit măcar cu ceai și “bunătățuri pentru ceai” – de la sandwich-uri până la biscuiți, ciocolată, dulceață sau miere.

De ce îți este cel mai dor?

De primăveri care sunt un fel de anticipare a verii și toamne care sunt o prelungire a ei, aici perioada asta intersezonieră e ploioasă și noroioasă, mă deprimă.

Anul acesta ai avut reuniunea de 10 ani de la terminarea facultății. Cum a fost reîntoarcerea în România, la Iași?

Emoționant. Mi-au venit lacrimile prima dată când mașina se apropia de Copou și am început să recunosc locurile. Pe urmă, când am ajuns la prietena care m-a cazat și mi-a deschis ușa – ne-am îmbrățișat și am plâns vreo 5-10 minute ambele fără a ne putea dezlipi din îmbrățișare sau opri din plâns. Soțul ei se uita buimac la noi, iar noi glumeam printre lacrimi: “așa sunt femeile, nu te mira”. Următoarea repriză de bocet m-a apucat când am ajuns la Universitate și mi-am văzut colegii așteptând pe scări. Mi se părea ireal că uite am reușit să rezolv toate formalitățile și “sunt aici”. Revederea cu orașul, cu colegii, cu prietenii – foarte multe emoții, nu-mi găsesc cuvintele să le exprim.

„Faptul că am făcut atâtea sacrificii ne-a învățat să prețuim relația noastră”

Tu ai plecat în Rusia pentru că te-ai îndrăgostit. Cum te-ai cunoscut cu soțul tău și cum a crescut povestea voastră de iubire?

Ne-am cunoscut în Bălți, Moldova, în vara lui 2004 când eu eram la ai mei, iar el venise în vizită la bunica lui. După asta, un an primeam scrisori cu poezii și declarații, iar eu insistam că nu cred în sentimentele lui pentru că n-avea cum să mă cunoască atât de repede, ne văzusem doar fugitiv în gașca prietenilor comuni.

Apoi, în 2005 m-a invitat să văd Sankt Petersburgul și acolo m-a cucerit irecuperabil. Țin minte și acum acea senzație de “wow” când am început să-l cunosc mai bine. Mă gândeam atunci că niciodată n-aș fi putut să cer de la Dumnezeu un asemenea partener pentru că nici nu bănuiam că așa bărbați există. La mine a fost dragoste la a doua vedere, ca să zic așa, am înțeles deja a doua zi că vreau să-mi petrec restul vieții lîngă el și uneori mă întrista gândul ăsta pentru că știam că a terminat Institutul Militar și știam că nu va fi ușor.

Mă chema încă atunci să las facultatea și să mă mut cu el la nord și eu ziceam: “mi-e frică să depind de tine, eu nu am nimic acolo”. Și el mi-a răspuns: “Noi ambii depindem unul de altul, pentru că ne iubim. Și tot ce e al meu e și al tău. Voi face tot posibilul să nu-ți lipsească nimic”.

A fost destul de complicat, dar am luat decizia să termin facultatea, așa că următorii 3 ani făceam naveta în Rusia la fiecare vacanță. De multe ori, pe urmă, ne-am încredințat că a fost decizia corectă, m-am mutat în Rusia deja formată ca adult, cu o anumită încredere în cunoștințele și forțele proprii și asta a ușurat procesul de adaptare. În plus, faptul că am făcut atâtea sacrificii ne-a învățat să prețuim relația noastră, să fructificăm fiecare zi pe care o petrecem împreună. Și acum, după 13 ani și în așteptarea celui de-al treilea copil, am același sentiment de gratitudine față de Dumnezeu, pentru că mi-a sortit ca soț acest om deosebit, care nu se lenevește să ne facă surprize cât de des reușește și are grijă să mă facă fericită în fiecare zi.

Copiii tăi vorbesc româna?

Nu, doar fraze de politețe: bună ziua, noapte bună, mulțumesc etc.

Ce le povesteșți despre România și Basarabia?

Despre copilăria și adolescența mea, nu le fac politică, sunt prea mici să înțeleagă. În schimb, prietenilor care mă întreabă le explic că Basarabia a fost parte din România și sunt țări-surori și că “moldoveneasca” este dialect al limbii române.

Ce gătești acolo? Ce feluri tradiționale de mâncare sunt?

Clătite cu icre sau pește roșu, supă sau salată de crabi –bucate care se întâlnesc mai rar în România. Uneori adaug icre roșii și în terci de ovăz ca să mănânce copiii. Salată “olivie” – must-have la masa de Revelion – asemănătoare cu salata boeuf, dar în loc de ardei se pun castraveți marinați (fără oțet, în Rusia în genere nu se fac conserve cu oțet). Se mănâncă multe cereale – ca terci cu lapte dimineața sau ca garnituri la carne sau pește.

Crezi că vei locui pentru totdeauna acolo?

Nu, planificăm să ne mutăm peste câțiva ani în St. Petersburg, dar tare aș vrea să iau cu mine “oamenii din Gadjievo” la noul loc de trai.

Citește și: VIDEO/ Ultima noapte de întuneric și prima dată când s-a aprins becul într-un cătun pierdut din Apuseni. Au așteptat o sută de ani să primească lumină

Urmărește-ne pe Google News