Era o zi ca oricare alta. Casa era în dezordinea obișnuită când doi băieți de cinci și de șapte ani au chef de hârjoană. Amândoi veniseră de la școală și jucau țonțoroiul în jurul lui Costi care și el abia intrase pe ușă de la treabă. Codruța încălzea ceva de mâncare. Nu apucaseră să-și povestească ziua încă. Era rutina unei seri obișnuite în familia Crăciun din Hereford, Marea Britanie. Când Costi a zis cu seninătatea cu care ar fi făcut planuri pentru cumpărături: „La ce mai stăm? Hai să mergem acasă…”
Se întâmpla cândva pe la mijlocul lui 2017, când Codruța și Costi erau epuizați de căutarea unei case care să le fie „acasă” și pe care să o plătească printr-o ipotecă care le-ar fi devenit jug în următorii 30 de ani. Doar că „acasă” din inima lor nu era mica localitate aflată la 230 de kilometri de Londra. „Acasă” însemna dealurile infinite ale Neamțului, încălzite vara de un soare generos și Ozana care încă mai curgea, departe de ei, amintind de copilăriile libere și fără de griji ale altor copii. Însemna sarmalele cu gust de sarmale adevărate și ciorbele cu cocoloașe de pâine înmuiată. Și mai însemna și colbul care se înălța pe uliță când trecea clătinată de pietriș o mașină.
Așa că pe 13 august, la ora 7.23, când mașina le-a cotit pe ulița încă neasfaltată, din Humulești, Neamț, cei patru au putut să concluzioneze călătoria de 48 de ore cu mașina: „Acăsucăăă!” Băieții au luat repede iepurașul să-l prezinte lui „titia”. „Titia”, adică un „tataia” cu accent englezesc, s-a oprit din spălatul cazanului de țuică și și-a îmbrățișat nepoții. Apoi i-a dus să le arate curcanii care se înfoiau amenințător și căsuța din lemn pe care cu mâinile lui a construit-o, ca să aibă băieții loc de joacă. Apoi l-a luat pe Costi și i-a arătat pivnița cu sute de litri de vin și țuică și combinele frigorifice pline de cărnuri și bureți, cămara cu dulcețuri și murături. Apoi, Titia a dus-o pe Codruța să-i prezinte oala cu sarmale și pe cea cu ciorbă de perișoare, gătite de Marinuș, adică de bunică, în semn de „bine ați venit”. Ș toate introducerile în gospodăria pe care o vor împărți a fost ca să le arate că totul o să fie bine și în România și dacă vine foametea, ei o să aibă ce mânca cel puțin cinci ani de acum încolo. Știau însă cu toții că ei n-au plecat în Spania și apoi în Anglia de foame sau de alte nevoi apăsătoare, așa cum pleacă atât de mulți români. Statisticile zic că 9 în fiecare oră. Costi a plecat că a fost curios și a testat Spania ca atunci când bagi un deget într-un lac înghețat. Chiar dacă a vrut din primele luni să se întoarcă, străinătatea deja îl prinsese ca-ntr-un vârtej. Abia după 12 ani, când a învățat bine să înoate, a putut să plece. Să vină acasă.
De ce se întorc românii acasă?Au schimbat trei țări în 12 ani: Spania, Anglia și acum România
„În Spania am plecat dintr-o curiozitate mai mult, pentru că toată lumea pleca. Eu eram destul de bine acasă, chiar nu îmi lipsea nimic, dar am decis să plec pentru că voiam să văd cum e, efectiv din curiozitate. Când am ajuns acolo și am văzut cât e de greu, am vrut să renunț și să mă întorc acasă. Dar mi-a fost rușine să nu zică prietenii că nu am făcut față, că am plecat și nu am făcut nimic. Așa că am continuat. Munca în agricultură era grea, mai exact căldura din seră. Temperatura ajungea la 60 grade, iar când ieșeai afară la 30-40 ziceai că te răcorești. A fost bine după ce ne-am acomodat, apoi a venit și Codruța în vacanță, dar a muncit, nu a stat doar în vacanță. Munceam amândoi în seră ca să ne plătim chiria și la pizzerie ca să mai avem bani de vacanță”, povestește Costi. Din când în când, îl îngână o căpriță care paște în jurul lor.
Apoi Costi s-a angajat ca șofer de camion, între timp l-au avut pe Cristian și viața lor de familie devenise tot mai dezordonată, cu el plecat mai mereu. Venise și criza economică în Spania. Așa că au plecat în Anglia, unde deja locuia sora lui Costi. Codruța și-a găsit repede de muncă, a fost asistentă la un cămin de bătrâni, Costi tot șofer, dar fără curse la fel de lungi. Și l-au avut pe Daniel. Aveau acum familia de vis. Dar parcă nu era visul lor.
Și când pe masa din curte, la asfințit, stă regină o căniță cu zmeurată și în jur farfurii pline ochi cu ciorbă, când copii se învârt în cerc pe role, când mingea sare până la streașină, amintirile curg relaxat. „Costi, ai avut o copilărie ca de Ion Creangă?”, îl întreb reportericește. „Cred că l-am întrecut”, răspunde el și începe să râdă puternic și molipsitor.
Ca să le ofere și copiilor o copilărie ca a lui. E un alt motiv pentru care au venit înapoi. Ce-o fi în inima unui părinte căruia nu i-au ajuns dealurile să zburde și apa Ozanei să se scalde, când copilul său nu poate merge până la școala din apropiere decât însoțit de un adult? E dorința de a te întoarce acasă. „Mi-ar plăcea ca băieții noștri să știe istoria lor, geografia țării lor. Chiar nu îmi plăcea așa tare când veneau acasă și vorbeau de nu știu ce prinț al Marii Britanii despre care au învățat la școală. Trebuie să învețe de Ștefan cel Mare, de Mihai Viteazu, de istoria lor… de sângele lor pe care îl au”, spune Costi. Cristian are 7 ani și s-a născut în Spania, iar Daniel are 5 ani și s-a născut în Marea Britanie. Vorbesc o română englezită, cântată. O să învețe însă. Așa cum și părinții lor o să reînvețe să se descurce prin hățișurile unei Românii care nu merge șnur, nu e perfectă și se dezvoltă într-un ritm așa leneș. Dar e țara lor. „Vrem să vedem și noi despre ce e vorba, de ce ne lovim… birocrația de care se plânge toată lumea. Sperăm să fie OK. O să putem spune mai multe în viitor despre planurile noastre, momentan nu suntem siguri. Momentan cred că suntem în vacanță”, spun cei doi după două zile de „acasă”.
Toate drumurile duc la România. Toate drumurile stricate și nesemnalizate
În Piața Victoriei, la protestul diasporei din 10 august, toți românii spuneau printre altele că și-ar dori drumuri moderne. Și Costi ar fi spus asta, fiindcă dacă ajungeau mai devreme, ar fi fost și ei acolo. „De fiecare dată când am fost în România am avut nevoie de o săptămână să mă obișnuiesc. Nu e vorba că am uitat de unde am plecat, dar parcă se poate un pic mai bine de atât. Chiar să nu găsești un indicator cu următoarea localitate în care mergi? Chiar să nu fie drumul respectiv cu un număr, să aibă și el o denumire? Chiar e atât de greu să se pună o pancartă? Am fost supărat în prima noapte când am intrat în România, dar mi-a trecut. Așa pățesc de fiecare dată, pentru că vin acasă, nu îmi trebuie niciun GPS sau navigator și ajung în România și mă rătăcesc. Cum se poate așa ceva? E absurd, dar așa se întâmplă la noi”, povestește Costi. „Am zis că nu ne mai uităm la știrile din România în ultimele două luni înainte să plecăm ca să nu ne răzgândim”, îl completează Codruța.
Costel, suceveanul care le-a adus restul bagajelor din Anglia și care deține o firmă de transport, a tot adus în ultima vreme români înapoi în țară. Se întorc mulți atunci când copiii fac vârsta începerii școlii, o etapă care le va defini traseul și care cere o decizie: aici sau acolo? Românii trimit periodic, prin Costel, colete cu lucruri pe care greu le cumperi în țară, scutere, ATV-uri, mașini, roboți de bucătărie, haine de firmă și alte nebunii. Primesc în schimb pachete cu țuică și vin de casă, cu sarmale și brânză. Fiindcă n-are România infrastructură, nici învățămând performant sau spitale sigure, dar are gust. „Mâncare ca în România, nu că nu se mai găsește, ci nu se gătește. Preparatele nu-s aceleași. Legat la ochi în Anglia, nu deosebești carnea de porc de cea de pui. Așa că, gurmand fiind, am preferat să stau acasă. Nu am făcut eu mare lucru față de prietenii și colegii mei, mă refer la casă pusă la punct, la mașină mai nouă de 2010, dar slavă Domnului… Eu sunt mulțumit, dar am și muncit. Nu mă pot compara cu cei din jurul meu la muncă, referitor la nivelul de pregătire, nu facultăți sau mai știu eu ce. Dar se poate și acasă, foarte greu, dar se poate”, spune Costel, coborând pe rând mașina Codruței, colete peste colete, un ATV, o mașinuță a copiilor, o bicicletă, un scuter pentru bătrâni care o va plimba prin prundul din Lunca pe bunica Codruței.
Costi și Codruța au făcut o analiză SWOT a venirii acasă, punând în balanță argumentele pro și contra. S-au gândit la tot ce nu merge aici, dar la final au ales cu inima. „Am ajuns acasă. Și asta e tot. Îmi place mai mult aici, că o să-i văd pe Titia și pe Marinuș pentru totdeauna”, concluzionează cel mai bine motivul venirii lor băiatul lor, Cristian.
„Vii tot timpul și îi vezi mai bătrâni, vorbești cu ei, iar ți se par mai bătrâni și te gândești că pierzi toți anii ăștia în care nu îi vezi și după poate nu mai ai la ce să vii”, spune Codruța.
1 din 5 români lucrează în străinătate. Viața lor e acolo și o bucată din inimă aici. Și toți învață parcă cât doare patriotismul, când sunt departe. Codruța și Costi nu au intrat însă în nicio statistică, fiindcă ei nu au fost declarați la niciun recensământ ca fiind în diaspora. România nu i-a pus la numărătoare niciodată, nici n-a știut măcar că-s plecați.
Anul centenar abundă în evenimente care încep cu „100 de ani de…”, făcute cu mulți bani dați de stat. Care poate că mișcă pe cineva, poate că nu, cine cuantifică? Dar României i-a venit, în an centenar, adevăratul cadou din pitorescul Humulești: Costi și Codruța s-au întors acasă. Și dacă asta nu e o declarație nemăsurată de dragoste, nu știu care mai e.