A forfecat simbolul comunismului

La mai bine de un sfert de secol de la Revoluţia din 1989, multe mistere încă bântuie în sufletul şi mintea celor care au participat la manifestaţii, iar eroii de atunci - cunoscuţi nouă sau nu - retrăiesc zbuciumul zilelor în care au îndrăznit să iasă în stradă. Alexandru Ciotîrlă avea la Revoluţie 22 de ani. Lucra ca strungar la Întreprinderea de Avioane Bucureşti- Băneasa şi pentru că locuia în cartierul Giuleşti, ca să ajungă la timp la serviciu, se trezea la 4.00. «Cenaclul Flacăra, singura distracţie» “Pentru că uneori circulaţia era închisă la Casa Scânteii, trebuia să traversez pe jos parcul Herăstrău, iar în acele zile, în ciuda eforturilor mele, găseam deseori porţile închise la serviciu. Altfel, după terminarea orelor de lucru stăteam la cozi interminabile după alimente, aproape totul era pe cartelă! Din cauza economiilor impuse de conducător la energia electrică, de multe ori nu te puteai plimba seara, străzile fiind în beznă. Singurele distracţii erau Cenaclul Flacăra şi serile când ne adunam la vreun amic acasă. Nemulţumirile erau adunate în sufletul nostru, al fiecăruia”, povesteşte bărbatul despre zilele în care simţea doar furie şi mânie, iar mângâiere era doar speranţa că va veni totuşi schimbarea. Era sătul să se supună regulilor absurde. Pe 21 decembrie ’89, când a ajuns la lucru, aproape toţi angajaţii erau grupaţi pe secţii. A ascultat, alături de câţiva colegi, discursul lui Nicolae Ceauşescu la radio şi au vrut să iasă în stradă, însă soldatul de la poartă i-a ameninţat că îi împuşcă. Într-un final au reuşit să fugă... Au ajuns la Romană, unde alte câteva zeci de persoane protestau. Era agitaţie! Bucureştiul se trezea! «Priveam îngrozit morţii şi răniţii» “Am îngenuncheat şi am spus Tatăl nostru! Am dansat hora unirii. Simţeam gustul libertăţii! În apropierea orei 17.00 şi-au făcut apariţia scutierii, care s-au năpustit cu bastoanele asupra noastră. Am fugit până la Universitate, unde am vrut să facem o baricadă. Am luat toate mesele şi scaunele de la restaurantul Dunărea. La începutul serii au început să tragă în noi. Apoi au aruncat cu gaze lacrimogene. Mulţi oameni nu au reuşit să fugă”, povesteşte revoluţionarul despre momentele în care singura armă de apărare i-a fost curajul. Străzile erau cuprinse de foc şi groază: oameni prinşi sub roţi, un autobuz cuprins de flăcări, chipuri îngrozite... “La scurt timp s-au auzit focuri de armă înspre Intercontinental. Se trăgea din plin! Maşinile Miliţiei erau peste tot. Am fugit spre Institutul de Arhitectură. În jurul meu priveam îngrozit morţii şi răniţii. În acea noapte am rămas la un amic”, continuă el. Dar nu a dat înapoi, iar pe 22 a ieşit din nou în stradă! “Eram la Romană, în faţa restaurantului Grădiniţa, alături de alţi manifestanţi. Pe fondul scandării antidictatoriale şi din dorinţa de a-mi exprima furia, am avut ideea să decupez din steag stema RSR, emblema comunismului. Toţi cei din jur mi-au urmat exemplul”, explică acesta cum s-a născut simbolul Revoluţiei, steagul găurit. Alexandru Ciotîrlă nu a primit certificat de revoluţionar, dar marea sa dorinţă nu e asta, ci vrea doar ca eroii Revoluţiei să nu fie daţi uitării. La mii de kilometri depărtare de ţară, acolo unde trăieşte, mai poartă doar gustul amar că trebuie să stea printre străini pentru o viaţă mai civilizată...