«Mami, în curând o să merg la şcoală!»

Românii au dovedit, încă o dată, că sunt solidari cu cei năpăstuiţi de soartă. Telefoanele redacţiei Libertatea au sunat toată ziua, iar la capătul celălalt al firului au fost oameni extraordinari, care, din puţinul lor, au sărit în sprijinul lui Alexandru Constantin. S-au oferit să-l ajute cu alimente, haine, jucării şi chiar bani. Datorită acestor oameni de bine, micuţul nu va mai suferi de foame şi de frig. Picioruşele lui nu vor mai îngheţa în drum spre groapa de gunoi, ci, încălţat cu o pereche de pantofi călduroşi, se vor îndrepta către curtea şcolii. Ajuns acolo, copiii nu-l vor mai goni cu pietre, iar el nu-şi va mai ţine năsucul, îngheţat, lipit de gardul rece al porţii. Va intra fericit şi plin de speranţă, ţinând strâns la piept, nu o sticlă de plastic, ci un ghiozdan încărcat cu cărţi şi caiete. Iar când se va lăsa seara, în drum spre casa în care lemnele vor trosni în sobă şi mirosul de mâncare caldă îi va invada nările, se va opri pentru câteva minute la mormântul mamei. Îi va arăta ghetele lui noi şi vor spune împreună o rugăciune pentru oamenii curaţi şi inimoşi care l-au ajutat. Îngerul lui nu va mai vedea nişte mânuţe muncite şi pline de mizeria gunoaielor prin care a scormonit după sticle de plastic. Băiatul îi va arăta degetele pline de cerneală şi îi va povesti despre Dănilă Prepeleac şi despre Nică a Petrei şi tot ce l-a mai învăţat doamna învăţătoare în clasă. Şi ce fericit va fi când va avea bani ca să-i cumpere, în fiecare zi, o lumânare mămicii dragi din ceruri. Să ardă pentru totdeauna, aşa cum inima lui va bate mereu pentru mama lui şi pentru toţi oamenii buni care l-au ajutat. Va pleca fericit, pentru că are lecţii de făcut, dar va promite că se va întoarce a doua zi împreună cu tata. Nimeni nu a vrut să-l angajeze pe tatăl lui Poate că Dumitru Constantin (41 de ani) nu va mai plânge în fiecare noapte pentru că nu poate să-şi hrănească copiii. A fost pe marginea prăpastiei. Neputinţa e mai mare decât umilinţa, iar pe el chinul copiilor aproape că-l doborâse. “Când mi-a murit soţia şi am rămas singur cu cinci copii în casa asta dărăpănată, am simţit că viaţa mea s-a terminat. Nu mai aveam putere să continui şi doar chipul lui Alexandru m-a făcut să nu-mi iau zilele. Am încercat să mă angajez în construcţii, măturător, hamal, însă nimeni nu mi-a întins o mână de ajutor”, ne-a povestit tatăl lui Alexandru. A sărit de bunăvoie să-şi ajute părintele Disperarea l-a cuprins cu fiecare zi care trecea. Copiii erau din ce în ce mai ponosiţi şi mai înfometaţi. Hăinuţele pe care le aveau se rupseseră aproape de tot. La şcoală nu-i mai putea trimite pentru că nu avea nici o posibilitate să le cumpere caiete şi cărţi. “Stăteam în fiecare noapte şi-l întrebam pe Dumnezeu: oare de ce Alexandru are o soartă aşa crudă? Cu ce a greşit un suflet nevinovat?”, ne-a mărturisit Dumitru Constantin. Disperarea l-a împins să strângă sticle goale de plastic. Ziua era scurtă, iar banii primiţi pentru PET-uri, puţini. Aşa că abia reuşea să pună o pâine uscată pe masă. Văzându-l cât se chinuie, Alexandru a luat într-o dimineaţă un sac prăfuit şi l-a urmat la groapa de gunoi. L-a podidit plânsul. El nu voia pentru copilul său asemenea viaţă. Nu voia ca şi cel mic să cotrobăie prin gunoaie. Era părintele lui şi nu putea să-l salveze. Ar fi vrut să-i croiască un destin frumos şi, în schimb, i-a dat un sac de rafie plin cu sticle de plastic. Şi continua să se certe cu Dumnezeu. Şi iată, într-o zi, Dumnezeu l-a auzit. Povestea lui Alexandru a ajuns la urechile oamenilor, iar aceştia, impresionaţi, au sărit în ajutorul lui. Viaţa copilaşului se va schimba. În drum spre şcoală, acesta îşi va îndesa faţa într-un fular gros şi călduros. Vântul va bate cu putere, dar el nu-l va mai simţi. O sticlă împinsă de vânt va trece pe lângă el. O va ridica cu grijă de jos, se va uita la ea şi o va pune cu grijă într-un coş de gunoi. A învăţat la şcoală că trebuie să protejeze oraşul şi să-l ţină curat şi frumos pentru cei ce vor veni după el.