Bucureştiul, atestat printr-o punere în posesie şi un blestem

Hrisovul lui Vlad Ţepeş, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900. Menţionăm că domnitorul a locuit, patru din cei şase ani de domnie, “în cetatea Bucureşti“, preferându- l reşedinţei din Târgovişte.
Vorbim despre actul oficial de naştere a Capitalei României actuale, adică hrisovul voievodului Vlad Ţepeş din 20 septembrie 1459, emis din cetatea Bucureştilor, în limba slavă. Prin acest document se recunoştea dreptul de proprietate şi scutirea de dări faţă de domnie pentru Andrei şi fiii acestuia.
Totodată, în acest document este întărit dreptul de moştenire a respectivilor asupra unor proprietăţi din Ponor (Oltenia), nu doar pe linie bărbătească, ci şi prin descendenţă femeiască. Practic vorbim despre un document economic.
În ceea ce priveşte oraşul, pe 14 octombrie 1465, Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, decide ca Bucureşti să fie una din reşedinţele domneşti ale Ţării Româneşti. În timpul domniei lui Radu cel Frumos, 18 din cele 25 de documente au fost emise din Cetatea de Scaun Bucureşti. Cei doi fraţi au fost promotorii ridicării Bucureştiului la rang de capitală.
Ulterior, Mircea Ciobanu ridică un palat domnesc, numit mai târziu Curtea Veche, între 1558-1559, unde se construieşte şi o biserică.
În fine, revenind la hrisovul lui Ţepeş, trebuie să spunem că el se termină cu un blestem: “(…) Pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie şi cu ceilalţi care au spus: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin(…)”
Ce înseamnă acest lucru? La vremea respectivă, toate documentele oficiale se terminau cu o imprecaţie. Pentru că oamenii erau deosebit de religioşi, ei se fereau de blesteme, deci nu încălcau deciziile scrise ale autorităţilor. Era un mecanism simplu şi eficient să te faci ascultat.
În actele oficiale româneşti formula blestemului este de origine bizantină şi ajunge prima oară în Ţara Românească în secolul al XIV-lea. Paragraful cu cele mai înfricoşătoare cuvinte nu lipsea niciodată din normele după care fiecare cancelarie întocmea aceste acte ale vremii.
Folosirea imprecaţiilor în actele oficiale este de origine bizantină
Chiar dacă era diferită de la o curte la alta – conţinând de la cuvinte blânde până la afurisenii ce îi îngrozeau şi pe cei mai necredincioşi din popor – aşa-numita formulă diplomatică a blestemului era nelipsită din hrisoavele acelor timpuri. Indiferent de formă, rostul blestemului era să-i înfricoşeze pe cei cărora le era destinat documentul.
În general, călcătorii poruncii domneşti erau ameninţaţi cu fel de fel de imprecaţii. Voievodul Matei Basarab întăreşte un act de danie către Mănăstirea Cotmeana astfel: “Iar dacă nu se va cinsti şi nu va înnoi şi nu va întări această carte a domniei mele şi miluire, ci acei cnezi o vor strica şi o vor nimici şi o vor lăsa în uitare, acela să fie de trei ori blestemat şi anateme şi afurisit de 318 sfinţi părinţi care sunt la Nicheia (…) şi să-l afle bubele lui Ghiezie în veacul veacului, amin.” Mai târziu, prin secolul al XVI-lea, apar “cărţile de blestem”.
Domnitorii sau cei care aveau dreptul să judece cereau Bisericii (puterea spirituală) realizarea unor “cărţi de blesteme” pentru aflarea adevărului în diferite pricini. Aceste documente reprezentau ultima soluţie a actului juridic, ieşirea dintr-o situaţie altfel insolubilă. Documentele conţineau blesteme înfricoşătoare care, uneori, erau citite de cleric în biserică, înainte de judecată.
Apoi împricinaţii erau puşi să jure pe acel document că spun adevărul. În majoritatea cazurilor, preotul care aducea cartea de blesteme o citea la o răscruce de drumuri şi tot acolo se săvârşea jurământul împricinaţilor.
Cărţile de blesteme nu erau doar de import, ele puteau fi scrise, doar la cerere, de către înalţi ierarhi – episcopi, mitropoliţi – sau de către sinodul reunit. La un moment, piaţa s-a umplut de “cărţi de afurisenie şi blestem”… piratate. Este vorba despre cărţi scrise de preoţi care nu aveau prerogativele necesare – adică produceau un fals intelectual în secolul al XVII-lea.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea. Alegeri prezidențiale: Candidatul cel mai bine pregătit și cel mai slab pregătit

Cum se foloseau «cărţile de blestem»

În Evul Mediu, Ţările Române s-au umplut de documente ce conţineau blesteme, “cărţile cu afurisenii” fiind aduse din Locurile Sfinte, adică aveau puteri deosebite. Aceste documente erau tranzacţionate pe bani grei, pentru că dădeau puteri foarte mari deţinătorului.
Exemplu: dacă erai boier şi deţineai un blestem din “cutare loc”, edictele tale nu mai erau încălcate de nimeni, de frică! La o judecată legată de hotarul moşiei, de pildă, cartea de afurisenie (citită în prealabil spre ştiinţa tuturor) era pusă pe piatra de hotar, iar martorul convocat indica limita pe care el o socotea adevărată purtând cartea în mână.
În general, se considera că acel cuprins sacru şi ameninţător al textului trecea asupra bucăţii de hârtie a “cărţii” şi martorii şi-o aşezau pe piept sau pe cap, o sărutau sau îşi puneau pe spatele ei semnăturile.
Presiunea morală pe care o exercitau aceste acte de constrângere era considerabilă. Apropierea sfârşitului vieţii sub o astfel de apăsare provoca angoase. Izvoarele istorice vorbesc despre gesturi de căinţă din cauza unor jurăminte strâmbe.
Dictându-şi testamentul înaintea obştescului sfârşit, soţia stolnicului Cantacuzino îi trece nurorii sale Stanca, pe 29 iunie 1719, datoria de a obţine dezlegarea pentru o “carte de blestem” folosită într-o pricină în care cel învinuit era nevinovat: “Şi mă rog, fata mea, să sileşti pentru cartea ce a făcut de afurisenie jupâneasa Manului să se dezlege, să nu rămânem cu acel păcat asupra noastră“.

La noapte se dă ora înapoi. Vezi cum trece România la ora de iarnă 2024!

Urmărește-ne pe Google News