Cine zâmbeşte la urmă zâmbeşte mai bine | Editorial de Alice NĂSTASE BUCIUTA

Am început, ca orice pământean buimac, făcând mişto de cei care pretindeau că au priceput mai mult decât mine din viaţa asta. I-am privit chiondorâş pe cei care mergeau prin lume zâmbind şi am ales să nu mă bazez decât pe cei încruntaţi, ca mine, fiindcă ăia păreau oameni serioşi, cu griji şi răspunderi. Am întâlnit cândva o femeie simplă, care vindea flori la piaţă şi care mi-a spus că e fericită, că nu se gândeşte deloc la ziua de mâine, ci mulţumeşte numai pentru cea de azi. Am bălăngănit din cap a neîncredere şi mi-a fost milă de ea, gândindu-mă ce bine e de mine, care nu degeaba am făcut atâtea facultăţi, mastere şi cât paci doctorate, fiindcă eu pot să mă îngrijorez sofisticat şi să fiu nefericită cu eleganţă, demnitate şi aplomb, veghind astfel la viitorul planetei, care va crăpa sub privirea mea atentă şi înţeleaptă, nu sub zâmbetul prostesc al celor neinstruiţi.
Am cunoscut şi un nebun care îmbrăţişa copaci şi spunea apoi, zâmbind evazat, că astfel îşi încarcă sufletul de la sufletul naturii. M-am crucit de mila lui, amărâtul… Am nimerit, accidental, la cursul unei dudui care pretindea că şi-a vindecat o tumoră cât o minge numai cu puterea gândului şi încerca să ne convingă că noi ne provocăm toate bolile, cu blocajele noastre emoţionale, şi că tot noi ni le putem vindeca, iac-aşa, cât ai zice “Pot!”.
Am fulgerat-o cu neîncrederea mea şi apoi am luat un pumn de pastile ca să-mi liniştesc enervarea pe care mi-o provocase cu aiurelile ei. Şi la un moment dat m-am intersectat cu o zăpăcită care era gata să jure că şi-a vindecat dereglările tiroidei stând în fiecare zi în poziţia lumânare – cu fundul şi picioarele îndreptate spre cer, nu spre glie, cum ştim noi că stau oamenii serioşi, cu picioarele pe pământ. Ăsteia i-am râs în faţă, fiindcă mi-am şi imaginat-o caraghioasă, încercând să se ţină cu zgaibaracele în aer în fiecare zi, când putea, naibii, să se opereze şi să termine cu circul.
E plină lumea de aiuriţi, de indivizi care stau cu palmele-n sus şi zic că în felul ăsta primesc energie sau întineresc, de fraieri care cred în bazaconii şi de mototoli care declară că ei nu judecă pe nimeni. Eu îi toc pe toţi cu luciditatea şi dispreţul meu şi încerc să mă obişnuiesc cu mutra mea tot mai doctă, tot mai acră, tot mai pungită, convinsă fiind că eu am dreptate mereu şi mereu, şi mereu. Un singur lucru mă derutează, uneori: faptul că ei, aşa nebuni şi caraghioşi cum sunt, par mai sănătoşi, mai fericiţi, mai împliniţi ca mine şi merg întotdeauna prin lume zâmbind. Nu cumva cine zâmbeşte la urmă zâmbeşte mai bine şi cine tot gândeşte şi boscorodeşte nu mai zâmbeşte deloc?

Urmărește-ne pe Google News