Editorial de Alice Năstase Buciuta: Nu este alta mai plicticoasă și mai fără de folos zăbavă…

“Intră mai repede în casă!”, striga bunica după mine şi, eventual, mă alerga cu un băţ ca să mă convingă mai uşor să-i dau ascultare. Apoi, seara, târziu, mai aveam de înfruntat în fiecare zi câte o aventură palpitantă.
De câte ori voiam să continui să citesc despre exploratori, muschetari, cavaleri Pardaillan sau cireşari, aprinzând lanterna sub plapumă, înfruntam riscul să fiu prinsă, ciufulită şi pedepsită ca, a doua zi, să nu mai ies deloc pe stradă, la joacă, şi să nu mai am voie la citit…
“Lasă cartea şi treci la culcare!”, auzeam mereu muştruluiala care, astăzi, a devenit o chestiune absurdă, desuetă, penibilă… În prezentul tehnologizat pe care-l traversăm, dacă prin absurd găsesc vreun plod de-al meu cu o carte în mână, păşesc în vârful picioarelor pe lângă el să nu-i stric momentul de revelaţie – sau rătăcire, ce-o fi…
În timp ce cu mâna dreaptă îmi fac cruci mari, de mulţămire adusă proniei cereşti care are milă de mine şi de neamul meu care, poate, nu se va mai stinge în analfabetism, cu stânga îmi fac iute un selfie în care să se vadă, undeva în spate, odrasla înnobilată de atingerea cărţii.
Apoi postez repede poza pe Facebook, să crape de invidie prietenele mele ale căror copii nu citesc o iotă. Puţin mai târziu, când odorul se scârbeşte de cele două pagini cetite, fiindcă, în viziunea modernă, nu este alta mai plicticoasă şi mai fără de folos în viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor, mă aşez în genunchi, îi înnod şireturile şi-l rog să iasă pe stradă, să se joace cu mingea, cu elasticul sau să sară coarda, nu să stea cu ochii beliţi în tabletă şi să omoare zombie într-un joc de computer care- l învaţă că duşmanii şi monştrii sunt pretutindeni şi trebuie hărtăniţi.
El mă ascultă doar de milă şi doar dacă îi promit că-i dau un leu pentru fiecare săritură de coardă şi, cumulat, 50 de bani pentru fiecare minut petrecut departe de telefon sau tabletă… Fiindcă aşa au văzut copiii la televizor, la “Ferma vedetelor” sau la “Sunt celebu, scoate-mă de-aici!”.
Că dacă accepţi să te joci, să tragi cu praştia, să te caţeri în pomi, să cauţi indicii sau să te prefaci că-i suporţi pe coechipierii sau fraţii tăi, trebuie să primeşti un premiu în bani, şi încă bani serioşi, mii de euro, nu cum acceptă ei, că-s cuminţi, doar câteva zeci amărâte. Vorba ceea, frate, frate, dar joaca- i pe bani!

Urmărește-ne pe Google News