Editorial | Ceva pentru care multe mămicuțe mă vor linșa corespunzător

Vă amintesc de la bun început că eu nu am copii. Deci sunt gata să primesc bobârnacele cu care mă gratulează mămicile înfoiate ori de câte ori scriu ceva maliţios despre obiceiurile parentale stupide. Ştim foarte bine – şi dumneavoastră, cele care aţi trecut, nu-i aşa, prin chinul şi măreţia unei naşteri, dar şi noi, cele care facem umbră asfaltului degeaba – că nu toţi părinţii sclipesc de inspiraţie când e vorba de tratamentul aplicat odraslei.
De ce avem atât de mulţi adolescenţi impertinenţi şi lipsiţi de o minimă responsabilitate? Pentru că aşa au fost dospiţi. Au crescut mângâiaţi pe ţeastă până când li s-a aşezat ciuful în formă de mop. Li s-a îndeplinit orice moft, fiindcă asta este, cică, noua abordare deşteaptă în creşterea şi educarea puilor de om. A vorbi despre copiii altora este un tabu. Dar azi am băut trei cafele, deci am energie (şi, mai ales, curaj). Când eram copil, răspundeam direct, în faţa admonestărilor părinteşti, dacă nu mă uitam pe unde calc şi tamponam uşor sacoşele vreunui pieton. Degeaba le explicam alor mei că nici ăla nu se uita pe unde merge. Eu eram vinovată, trebuia să preîntâmpin coliziunea frontală. În zilele noastre, copiii şi-au câştigat dreptul la libertate.
Într-o zi, un cârlan de vreo şapte ani mi-a trântit un cornet de îngheţată pe sandale. Guguloiul s-a topit şi câteva pârâuri lipicioase s-au lăbărţat pe degetele mele. Altfel, nimic de zis, asortată eram, deoarece îngheţata era roz, ca oja mea. Aveţi cumva impresia că mă-sa şi-a cerut scuze în numele mlădiţei sale? Dimpotrivă, s-a uitat la mine ca la o buturugă tolănită în calea prinţului moştenitor. Am privit-o şi eu ca pe ursoaica de serviciu – jumătate cu teamă, jumătate cu invidie faţă de adorabila ei nesimţire.
Îmi plac foarte mult copiii. Fac această precizare pentru toţi cei care cred că mănânc la prânz pui de om. N-aş vrea să-şi răcească nimeni omuşorul şi să-mi spună că, dacă n-am copii, să fac bine să-mi închid fleanca. Asta pentru că ştiu mulţi părinţi normali la cap, care pun stavilă exceselor de orice gen. Copiii sunt adorabili, cu condiţia să nu-i transformi în arme vii de distrugere în masă a nervilor obşteşti. “Lasă-l în pace, că e copil!”, uite o expresie periculoasă. Respectând proporţiile, aşa a zis şi tanti Klara, mama lui Hitler. Şi aţi văzut ce-a ieşit. Mă rog, ai noştri nu sunt atât de periculoşi, ei fac prostioare mai mărunte. Cel mult, gonesc de pe lângă familie toţi prietenii – care, ai naibii, de ciufuţi ce sunt, nu mai suportă ca pruncii lor să fie caftiţi de către copiii gazdelor.
Când eram copil, răspundeam direct, în faţa admonestărilor părinteşti, dacă nu mă uitam pe unde calc şi tamponam uşor sacoşele vreunui pieton. Degeaba le explicam alor mei că nici ăla nu se uita pe unde merge.

Trimite celor dragi mesaje de Anul Nou 2025, iar pentru cei sărbătoriți pe 1 ianuarie, vezi urări de Sfântul Vasile 2025!
 

Urmărește-ne pe Google News