Editorial | Copilul nostru, coșmarul vostru

Faptul că ai un copil (doi, trei) nu înseamnă că oamenii din jur n-au dreptul de a culege altceva din gura ta decât ce-a spus copilul, ce-a visat copilul, ce-a strănutat copilul. Aşa e, sunt nişte fiinţe minunate, fascinante, drăguţe foc etc. Dar sunt ale tale, nu ale comunităţii.
A vorbi numai şi numai, şi numai despre copilul tău e un obicei agasant. Dacă nu levitează, nu face ouă de aur şi nu înţelege limba păsărilor, copilul dumitale n-ar trebui să ocupe mai mult de zece la sută din discuţie. Dar te pui cu mămucile care au impresia că orice căcuţă şi orice prostie emisă de prunc e un act genial?
“Copilul meu a spus: mami, nu-i aşa că luna e mare? Ha, ha, ha, ha!”, zise mamiţa, zguduită de atâta profunzime. Noi toţi am râs politicoşi, că doar nu era să ne facem gura măcinic şi să ne strâmbăm indiferenţi. Ne ajungeau blestemele familiei care avea un copil atât de deştept, la cei doişpe ani ai lui, încât ştia că luna e dodoloaţă, frate.
“Fata mea i-a zis într-o zi şefului meu: cine eşti tu? Ha, ha, ha, ha!”, ne-a spus mama progeniturii, mândră ca o cloşcă încălţată. Foarte amuzant, era să mă stric de râs. Mi-am stricat doar fălcile, încercând să fiu o femeie de gaşcă. Pe cine interesează, dragă, faptul că fiica ta de zece ani l-a întrebat pe şeful tău cine este el? Aaa, dacă-l întreba cu cine se culcă (în afară de nevastă- sa), probabil că era o ştire care merita meliţată. Dar aşa, nu pricep de ce trebuie să plătim tributul unui râs şi al unei simpatii forţate numai fiindcă o mamă care a născut un pui nu poate vorbi despre altceva.
“Copilul meu e supradotat, într- o zi mi-a spus că un coleg de‑al lui e prost făcut grămadă, fiindcă nu ştia că profesoara lor de mate are silicoane”. Asta ne-a povestit o mamiţă, la un şpriţ. Copilul tău nu e genial, cucoană, e doar un copil obraznic şi guraliv, căruia ai uitat să-i parolezi site-urile porno, atâta tot.
Pe unde mă duc, cineva vorbeşte despre copiii lui. Atunci când ADN-ul tău circulă liber, ai o mândrie bizară. M-au lăsat nervii când un taximetrist îmi povestea, cu pipota umflată de indignare, că fiică-sa a rămas repetentă deoarece habar n-avea care sunt Carpaţii Orientali. “De ce dracu trebuie să ştii aşa ceva? Copilul meu e deştept, n-are nevoie de Carpaţi!”. Nici eu n-am nevoie de Carpaţi, am nevoie numai de cabanele lor, să mă ascund de cei care-mi fac capul calendar.
“Fata mea i-a zis într-o zi şefului meu: cine eşti tu? Ha, ha, ha, ha!”, ne-a spus mama progeniturii, mândră ca o cloşcă încălţată. Foarte amuzant, era să mă stric de râs.

Urmărește-ne pe Google News