Editorial | Furioși și lenți

De douăsprezece zile, de când s-a întâmplat tragedia cumplită din Colectiv, suntem, cu toţii, foarte trişti. Oamenii povestesc întruna şi încearcă să desluşească nu atât ce s-a întâmplat acolo, ci, parcă, mai ales, cum să treacă peste o realitate ce nu se va preschimba în amintire atât timp cât bilanţurile se vor rostogoli, dureros, de la o zi la alta. Aşa că singura stare de refugiu care ne-a mai rămas este furia, pe care o îndreptăm când către cer, când către politicieni, când către popi, când către ţara asta blestemată şi fără noroc, când către proştii de pe Facebook, ăia cu care suntem prieteni şi le urmărim postările cu mare atenţie.
Ştiu nu doar din cărţi, ci şi din faptul că am jucat eu însămi ţonţoroiul la revoluţia trecută, care m-a prins chiar în anii dintâi ai studenţiei, că tot demersul schimbării pe care-l traversăm în zilele acestea s-ar fi cuvenit să aibă o mare doză de entuziasm. Îmi amintesc perfect cum, acum 25 de ani, plângeam de fericire, mulţumind pentru şansa de a-mi continua viaţa în libertate, având toate oportunităţile devenirii complete într-o ţară ce se dezbară de nedreptăţile trecutului. Îmi amintesc atât de bine de starea de atunci, probabil tocmai pentru că toate visurile au rămas suspendate undeva în aerul încărcat de emoţie al pieţelor invadate de tineri şi împlinirea lor amânată sine die sau, mai pe româneşte, pentru Paştele Cailor. Acum caut entuziasmul schimbării şi nu-l aflu nicăieri. Oamenii care mărşăluiesc nici măcar nu sunt furioşi şi iuţi ca în filmele americane, ci furioşi şi lenţi ca-n parodiile româneşti. Speranţă, ioc! Peste tot găsesc doar jale, tristeţe, revoltă, prostie sau oleacă de ridicol. Fără nici o legătură cu ultimul termen, ci doar aşa, dintr-o alăturare întâmplătoare de idei, am reţinut expresia bloggerului Silviu Iliuţă care a descris perfect vizita lui Klaus Iohannis în Piaţa Universităţii în doar câteva cuvinte: Iohannis a vrut să facă o baie de mulţime, dar n-a mai prins decât un duş.
Se spune – dar sper să nu fie adevărat! – că trebuie să treacă măcar şapte ani între două mari iubiri, că sufletul îşi regăseşte resursele de a se îndrăgosti autentic şi de a susţine o nouă şi profundă poveste de dragoste după ce şi-a liniştit regretele şi dorurile mai pe îndelete decât o lună sau un an, cum ne-ar plăcea nouă să fie. O fi la fel şi cu Revoluţiile, au nevoie şi ele de un interval de măcar 25 de ani ca să se coacă şi să se încumete să izbucnească. Dar am impresia că pe asta, tristă, de acum, am cam ratat-o, aşa că eu zic să ne pregătim sufleteşte şi să facem şi nişte liste mai acătării de revendicări pentru cea de peste un sfert de veac.
O fi la fel şi cu Revoluţiile, au nevoie şi ele de un interval de măcar 25 de ani ca să se coacă şi să se încumete să izbucnească. Dar am impresia că pe asta, tristă, de acum, am cam ratat-o

Urmărește-ne pe Google News