Editorial – Proștii care vorbesc, nebunii care-i ascultă

Un tăntălău devine foarte deştept când îţi strică ziua. Iar tu – care te consideri inteligent – constaţi că, de fapt, eşti prost grămadă, fiindcă te laşi hărtănit de un dobitoc limbut.
Eram odată la o petrecere care colcăia de titraţi. Printre ei, se infiltrase o pupăză de vreo 30 de anişori. Nu tăcea nici o clipită, că aşa-i legea nescrisă a curajului: prostovanii sunt îndrăzneţi, isteţii sunt blegi ca un furtun răscopt. Fătuca se contrazicea cu toată lumea. Ba chiar l-a bodogănit pe un profesor de română – care se întreba hamletian, după şase şpriţuri, cum de o capodoperă ca Mioriţa n-are autor cunoscut. Fata o ţinea pe-a ei, că balada aia e scrisă de unul celebru, stai că-i scapă acum… Ooof, cum îl cheamă p-ăla, mă? Ion Creangă? Nu, că ăla a scris doar de-astea cu ţărani… phhhh…
Altădată, un cretin era cât p-aci să se ia la bătaie cu un doctor, deja ăia din jur crăcănaseră degetele pe telefon, să cheme SMURD-ul, să-i despartă. Boul îi bolborosea doctorului că a făcut degeaba şcoală. A, mă rog, poate pe vremea aia aşa era, dar acum e altfel: poţi să iei sifilis şi de pe clanţa uşii, tată. Cică s-a şmecherit virusul ăla sau ce-o fi, acum stă al dracului şi pe metale. Am asistat, de-a lungul încercatei mele vieţi sociale, la dialoguri absurde. Interesant e că, în situaţii de-astea, cel mai tare se enervează ăia care au dreptate. În loc să scuipe o privire condescendentă, cum îi şade bine unui om cu carte-n ţeastă, ei se înfurie ca nişte curcani care n-ajung la grăunţe din cauza guşii. Proştii au răbdare şi, paradoxal, deţin mai multe argumente. Tâmpite, dar solide.
A te certa cu un prost e un fel de a-i valida gogomăniile. Degeaba îi fluturi diplomele pe sub gura lui ţuguiată a draci. El o ştie pe-a lui şi nu v-aş dori să ajungeţi într- o dispută majoră pe un subiect minor. Îmi aduc aminte că era să fac apoplexie cândva, certândumă cu un ardelean care susţinea că se spune gogoş, nu gogoaşă. Ăia din jur ne-au lăsat să ne scoatem ochii cu furculiţele, abia pe urmă ne-au spus că avea fiecare dreptatea lui. La ăla, în Ardeal, se zice gogoş. Cică: păi cum să ziceţi gogoaşă?… atunci de ce dracu nu ziceţi şi langoaşă?
Aşa e, nu era nimic greu. Cu excepţia căpăţânei mele, care stătea să facă poc. Barem când a început ăla să spună că apa îngraşă, fiindcă aşa i-a zis lui măsa mare, numai o minune cerească a făcut să plec de-acolo fără cătuşe. Asta ca să nu-mi fac rost de cazier, după ce i-aş fi pus jugulara pe andrele. Ce proşti suntem noi, deştepţii, câteodată! Şi ce modeşti…
Eram odată la o petrecere care colcăia de titraţi. Printre ei, se infiltrase o pupăză de vreo 30 de anişori. Nu tăcea nici o clipită, că aşa-i legea nescrisă a curajului: prostovanii sunt îndrăzneţi, isteţii sunt blegi ca un furtun răscopt.

Urmărește-ne pe Google News