După 90, ne-am potolit o vreme, ne-am lăsat momiţi de nişte blugi turceşti şi de nişte napolitane ungureşti. La intervale măsurate însă, ne apucă un dor de ducă. Asta e drama acestui popor care doarme cu bagajele făcute permanent, pentru ca, în orice moment, să se poată căra în ţări care nu te omoară cu zile.
După mineriada din 90, au şters-o din România mii de oameni, căutând, cu părul măciucă şi inima zdrenţe, un adăpost, o salvare. Suedezii au primit atunci cererile noastre de azil politic şi aşa se făcu de au ajuns atâţia români acolo, într-o ţară despre care până atunci nu ştiau decât că e locul de baştină al tenismenului care îl bătea câteodată pe Ilie Năstase. Şi că acolo era o trupă, Abba. Şi că era frig afară, dar cald înăuntru.
Pe urmă, graniţele noastre s-au făcut ferfeniţă. Am fugit care încotro, cu penele vâlvoi, ca dintr-un război fumegând. Milioane de români şi-au croşetat cuibul în afara ţării. Nu s-ar mai întoarce aici nici cu pistolul la ceafă. Şi-au crescut copiii în ţări unde învăţământul şi sănătatea sunt priorităţile absolute ale guvernului. Eu am trăit şapte ani în Canada, acolo unde guvernul demisiona în bloc numai dacă ajungea să fie boscorodit la televizor.
Nu era ruşine mai mare decât să trăncănească un analist politic cum că ţi-ai rasolit treaba ta de demnitar. Îţi crăpa obrazul de ministru, îţi plesnea biroul ca tăiat cu drujba. De la Londra, regina Elisabeta (care e recunoscută inclusiv ca suveran al Canadei) se încrunta cu dojană maternă. Imediat, parlamentul canadian sărea ca înţepat de musca ţeţe. Urma un potop de înduioşătoare demisii. Bun, dar noi ne iubim patria, aşa am stabilit împreună cu doamna (respectiv tovarăşa) educatoare, cu ani în urmă.
Deci trebuie să o hrănim, să o bandajăm, să o adăpăm, să o scărpinăm, să o deparazităm, să o pieptănăm, să-i dăm bani de buzunar, sub formă de impozite dulci ca mierea. Şi ce să vezi? Când avem şi noi nevoie ca ţara să ne mângâie pe moţ, ea începe să sforăie ostentativ. Ţara e sedată de politicieni ingraţi, care o vor adormită, ca să aibă ei cale liberă spre matrapazlâcul obştesc.
De ce, măi, Românio, trebuie să crăpăm de frig la protestele din stradă, să crăpăm de foc în cluburi, să crăpăm de ciudă în faţa nedreptăţii, ca să ne bagi şi pe noi în seamă? Trăim vremuri cumplite, când părinţii preferă să plângă de dorul nostru, pentru că am plecat departe, decât să plângă de mila noastră, pentru că am rămas aici.