Ana Maria este o minunăţie de fetiţă, mult mai mult decât o cifră dintr-o statistică rece, care spune că 1 din 1.000 de copiii prezintă hipoacuzie senzorială gravă.
Sau că în România sunt aproximativ 1.000.000 – da, un milion – de persoane hipoacuzice, de diferite tipuri ale afecţiunii sau de vârste. Ana Maria ştie doar că şi-ar dori să fie precum copiii normali din jurul ei, precum colegii ei de grădiniţă, de la grupa mică.
Ca să poată ajunge într-o zi doctor ca eroina din desenul animat preferat, “Doctoriţa Pluşica”. Să facă bine celor din jur, animăluţe şi oameni, deopotrivă. “I-am luat o trusă de doctor cu care consultă pisica din casă în fiecare zi, îi ascultă inima şi îi ia tensiunea”, ne-a scris mămica Anei Maria. Dar până atunci trebuie ca ea să se facă bine.
Cu ajutorul acelui implant cohlear. Prin 2012 a beneficiat de primul, cel decontat de stat, dar timpul a trecut pe nesimţite. Şi cu cât trece mai mult, cu atât efectul bun al celui de-al doilea, de care are neapărată nevoie, va fi tot mai slab.
“La Maria au trecut deja trei ani de la prima implantare. În mod normal, pentru ca rezultatele să fie foarte bune, a doua operaţie trebuie făcută în maximum doi ani de la prima. Altfel, în timp, intervine fenomenul de deprivare auditivă”, a mai adăugat mama fetiţei. Iar de auz, de calitatea lui sunt legate multe: dezvoltarea vorbirii, a limbajului, dar şi cea cognitivă, educaţională şi sănătatea şi stabilitatea mintală.
Nu e simplu să trăieşti, să creşti, lipsit de “instrumentele” de care cei din jurul tău se pot folosi în mod firesc. Anei Maria îi e destul de greu să distingă clar cuvintele pe care alţii le aud cu naturaleţe şi, drept consecinţă a handicapului acesta, se şi exprimă cu mari deficienţe. Neauzind sau neauzind normal, nici nu ştie cum să rostească ea însăşi sunetele.
Dispozitivul în sine, care se montează la intervenţia de implant, ar ajutao decisiv, ca şi pe alţi copii aflaţi în situaţia ei, ca să compenseze ceea ce destinul nu a vrut să îi ofere: sunetul acestei lumi. Însă pentru asta mai e nevoie de 23.000 de euro, statul făcând treaba pe jumătate şi nesuportând decât costul primului implant de acest fel.
Până atunci, Ana Maria pictează. Umple pereţii casei cu desenele şi culorile ei. Poate, într-o zi, ceea ce va face va valora mult, mult mai mult, cine ştie? Sau măcar 23.000 de euro, bani ce i-ar salva ei lumea.