«Am fost îngropat de viu timp de patru ore!»

Undeva, la marginea localităţii Lupeni, într-un bloc meschin, ridicat pe vremea comuniştilor – al cărui lift nu mai merge de peste 23 de ani, iar apa caldă este doar un vis -, locuieşte Daniel Dumitru Gherman, un miner care-şi câştigă pâinea scormonind după cărbune la sute de metri adâncime.
Omul a cărui viaţă curge exact ca a celorlalţi peste 5.100 de mineri care încă se bucură că mai au de lucru în Valea Jiului. În ziua documentării “l-am prins” în schimbul doi, adică trebuia să intre în galerii la ora 11.15 şi să stea acolo până la ora 18.00, timp în care, ca şef de schimb, urma să coordoneze lucrările în abatajul întunecat, scobit undeva la 300-350 de metri adâncime.
Cum mina e la o aruncătură de băţ de casă, Gherman merge pe jos până la serviciu, într-o plimbare în care îşi bucură fiecare por al pielii de raţia de aer care îi lipseşte atât de mult în pântecul pământului care, oricând, poate să-i fie coşciug. După ce se echipează, aprinde o ţigară din care trage cu nesaţ.
“Jos nu avem voie, se poate produce o explozie. Dacă eşti prins cu chibrituri, e caz de puşcărie…”, explică Daniel.
După ce stinge ţigara, traversăm o sală mare în care străluceşte statuia Sfintei Varvara, protectoarea minerilor. Un popas scurt în care ortacul îi cere protectoarei, cu capul plecat, să-l ocrotească. Apoi îşi ia lampa în primire, dând la schimb un soi de fisă numerotată şi porneşte pe o galerie lungă, întunecată, până la liftul care-l va coborî în adâncul pământului.
“Colivia” se închide cu un zgomot surd. “Noroc bun!”. Semnale stridente sonore, grave, anunţă coborârea…
A sărutat pământul în semn de mulţumire
Şase ore mai târziu, minerul îşi scoate echipa din şut. Gherman vine cu ultimul transport. Aşa, acoperit din cap până-n picioare de praf de cărbune, are o figură înfricoşătoare. Pe chipul negru i se disting acum doar albul ochilor şi al dinţilor.
“Azi am ridicat grinzi în abataj. Am făcut tavan ca să înaintăm”, ne-a spus ortacul stors de vlagă, care, în larma colegilor, predă lampa şi fuge la duşuri.
Acasă îl aşteaptă familia, care încă nu are nici un semn de la el… Un sfert de oră mai târziu suntem martori ai unor scene emoţionante.
Băieţii săi – Andrei Florin (14 ani) şi Petru Cosmin (10 ani) -, îi sar pe rând de gât. Îi sărută obrajii, îl sufocă cu dragostea lor. Soţia, Marina Mirela (38 de ani), nu e acasă, e la lucru, dar aşa face şi ea ori de câte ori îşi întâmpină bărbatul care se întoarce din mină. Îl primeşte cu atâta dragoste de parcă omul ar fi lipsit o veşnicie.
“Când vin acasă, îmi îmbrăţişez familia. Apoi fumez o ţigară şi beau o cafeluţă. Mănânc şi, când soţia nu e acasă, mă apuc de lecţii cu băieţii”, ne spune ortacul.
Apoi se lasă pradă amintirilor care dor.
“De trei ori era să mor. O dată mi-a salvat viaţa casca aia amărâtă, prinsă în sârme şi cusută, pe care o port de 20 de ani. Altă dată s-a prăbuşit un mal peste mine… Dar cel mai greu mi-a fost când am fost îngropat de viu. Patru ore am stat într-o galerie fără ieşire, într-un fund de sac, cum îi zicem noi. Am fugit din calea unei viituri care a rupt totul în calea ei şi ne-am refugiat într-o galerie care a fost blocată de şuvoi cu bolovani şi lemne. Acolo ne-au găsit salvatorii după patru ore. Dacă mai întârziau, am fi murit sufocaţi – acolo nu aveam aeraţie. Am plâns şi ne-am luat în braţe când am văzut luminile lămpaşelor ortacilor care veniseră după noi. Am fi murit acolo în întuneric, fără aer, acoperiţi de mâl. În locul ăla săpase tatăl meu, acum 20 de ani, pe când era miner… Când ne-au scos, am căzut în genunchi, am sărutat pământul. Dumnezeu mi-a dat zile…”, retrăieşte minerul unul dintre cele mai crunte momente din viaţa sa.
Mama lui, răscolită de trista poveste, lăcrimează şi mulţumeşte Celui de Sus că mâna nevăzută a Divinităţii îi ocroteşte pe toţi cei trei băieţi ai săi care coboră zi de zi în mină, aşa cum l-a păzit de rele şi pe soţul ei care acum e pensionar…

Recomandări

Culise și scenarii privind un candidat comun al partidelor proeuropene pentru prezidențiale

Vor fi disponibilizaţi 2.439 de ortacil

Mineritul în Valea Jiului a început în a doua parte a secolului al XIX-lea, sub austrieci. Nevoia de cărbune a dezvoltat zona şi astfel au apărut oraşele. În 1989, în Valea Jiului erau deschise 15 mine unde lucrau câteva zeci de mii de mineri.
După 23 de ani, au rămas doar şapte exploatări, din care trei sunt în procedură de închidere. Astfel, până în 2018, din cei 7.567 de mineri câţi lucrează acum în subteran, vor rămâne pe drumuri 2.439 de oameni.
Disponibilizările vor trage după ele, pe orizontală, alte aproximativ 1.500 de locuri de muncă ale unor societăţi ce lucrează direct cu minele.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro