Suntem în permanenţă ispitiţi să facem comparaţii, aşezând în paralel oameni, situaţii, iubiri, poveşti, cărţi, obiecte, speranţe. Vrem să ştim care e mai care, ce e mai ce, cine e mai cine, iar dacă s-ar inventa un şubler universal, ne-am repezi să îl folosim cu mare poftă.
Am văzut aseară un film cu Jennifer Aniston şi recunosc că am comparat-o tot timpul cu Angelina Jolie. E mai frumoasă şi mai sexy Angelina, de-aia a preferat-o Brad Pitt, mi-am spus, aşa cum mi-am spus de multe ori făcând comparaţii între prima, a doua, a treia nevastă deţinută de cine ştie ce macho man – trecând cu gândul de la Julio Iglesias la Ştefan Bănică…
Şi abia într-un târziu mi-am dat seama că sunt într-o gravă eroare. Angelina nu e mai bună decât Jennifer Aniston, aşa cum, în nici un caz, nu e mai rea sau mai urâtă decât ea, şi nici Cristina Ţopescu, Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin nu pot fi comparate între ele, sunt, pur şi simplu, făpturi şi iubiri diferite, partenere pentru bucăţi diferite de drum în viaţă…
De câte ori ne temem pentru locul nostru la slujbă sau în inima cuiva, ne gândim dacă există, sau nu, oameni de neînlocuit. Va veni cineva mai bun, mai frumos, mai tânăr, mai rapid care să ne ia locul, ne gândim, uitând că toţi suntem, de fapt, de neînlocuit.
Pentru că suntem unici şi irepetabili şi pentru că nici măcar atunci când ne aşezăm în aceeaşi poziţie, în acelaşi scaun de metrou sau de birou pe care l-a ocupat până adineauri altcineva, nu înseamnă că l-am înlocuit.
Şi după ce vom renunţa la meteahna comparaţiilor, vom putea să ne bucurăm încă şi mai mult de destinul nostru splendid, singular, nemăsluit. Iar dacă, totuşi, ţinem morţiş, din când în când putem să ne uităm în oglindă şi să ne dăm seama că, absolut evident, noi suntem mai frumoşi şi mai frumoase, mai drăguţi şi mai drăgălaşe decât fostele şi foştii celor pe care îi iubim şi, cu siguranţă, cu mult mai atrăgători decât cei sau cele pentru care ne vor părăsi, la un moment dat, nu-i aşa?