Mihaela Ticăleancă: „Dacă o fi să mor, să nu-mi despărţiţi copiii!”

În dreptul casei unde locuieşte Mihaela Ticăleancă (43 de ani), împreună cu cei patru copilaşi ai săi, Gabriel (15 ani), Nicoleta (13 ani), Alexandru (11 ani) şi Ana Maria (9 ani), nu ne întâmpină nimeni. Le este frică de orice străin care le trece pragul. Cândva şi-au deschis sufletele în faţa unor “binevoitori” şi au avut de suferit. Un câine ne latră fără prea mare convingere. Soarele este îngheţat, iar noroiul din faţa barăcii în care locuiesc ni se lipeşte de ghete. După ce batem îndelung la poartă, într-un final, o fetiţă înfrigurată îşi face apariţia în cadrul uşii. E mezina, Ana Maria. Ne recunoaşte şi ne pofteşte înăuntru. Câinele ne priveşte cu invidie. Nu are de ce. În casă e mai frig decât afară. Într-un colt, speriaţi, ne ţintuiesc cu privirea încă trei copilaşi. Cu ochii în lacrimi, fetiţa încearcă să se scuze. Le-au furat lucrurile şi i-au bătut “Vă rog să mă iertaţi că v-am ţinut la poartă. Nu am ştiut că sunteţi dumneavoastră. Am avut probleme cu unii oameni, care au spus că vin să ne ajute. Au intrat aici şi ne-au furat toate lucrurile din casă, iar când am încercat să ne împotrivim, ne-au bătut. Acum, nu mai avem nimic”, ne-a spus Ana Maria. Copii captivi într-o viaţă de coşmar. Tatăl lor a murit în urma unui infarct, acum şase ani. Cea care le-a dat viaţă are cancer de col uterin şi a căzut la pat. Cei mici plâng şi se roagă în jurul unei muribunde. Speriaţi, îngheţaţi, înfometaţi. Cu ce primesc de pomană, o hrănesc şi o îngrijesc, aşa cum pot să o facă patru suflete mici şi necăjite. Pe patul vechi, delirează, chinuită de boală, Mihaela Ticăleancă. Cei patru îngeraşi s-au aliniat şi privesc spre ea. O apă, o reţetă medicală inutilă şi un colţ de pâine. Atât au pe masă. Micuţii se strâng unul în altul, iar Ana Maria izbucneşte în plâns. Femeia are o convulsie. De cele mai multe ori, cade într-o stare de delir, care o desprinde de realitate şi de copiii săi. Se luptă cu moartea ca să nu-i lase singuri Captivă între două lumi, luptă cu îndârjire să rămână agăţată de micuţii cărora le-a dat viaţă. Îşi forţează limitele pentru a-i îmbărbăta. Uneori, ochii i se închid fără voie. Luntraşul taie valurile către malul unde ea aşteaptă. Nu are bani pentru el şi nici nu-şi doreşte. Poate că, dacă nu-l plăteşte, acesta va face cale-ntoarsă. “Ce se va întâmpla cu puii mei? Vreau să-i văd că sunt puşi pe picioare, pe urmă poţi să mă iei”! Cu un efort titanic, redevine lucidă şi ne priveşte. Ochii ei imploră. Pe noi, pe cei din jur, pe Dumnezeu... “Vă mulţumesc că aţi venit. Am mare nevoie de ajutor. Puterile mă lasă, nici nu mă mai pot ridica din pat. Sunt grav bolnavă şi nu ştiu cât o să mă mai ţină Cel de Sus pe lumea asta. Dacă o fi să mor, să nu-mi despărţiţi copiii! Au fost separaţi când eu eram în spital şi pe unde au fost duşi, s-au ascuns sub masă de frică. Îmi mai doresc ca ei să-şi continue şcoala, să aibă o şansă în viaţă. Să fie pe picioarele lor şi să nu mai trăiască din pomana altora. Să înveţe să râdă. Aşa că, vă implor, ascultaţi rugile unei mame doborâte de viaţă şi de boală. Ajutaţi- mi copilaşii!”, ne roagă Mihaela cu disperarea condamnatului la moarte. A vorbit cu noi? A vorbit cu îngerii pe care îi imploră să-i salveze copiii? Cine ştie! Plecăm. Lăsăm în urmă patru copilaşi speriaţi şi o mamă care se luptă singură cu o boală gravă, cancerul. Ieşim de pe strada înecată în noroi. Luminile oraşului par lumânări ce ard la căpătâiul femeii chinuite. La balcoane, oamenii deja au atârnat beculeţe de Sărbători. În case, copiii norocoşi compun scrisori către Moş Crăciun. Undeva, într-o baracă, patru îngeraşi n-au cui să-i scrie, n-au cui să-i ceară ajutor. Îşi lasă capetele pe picioarele mamei bolnave şi, pentru câteva clipe, aceasta simte că trăieşte din nou.