Minunea de la Urziceni

Un drum Bucureşti-Urziceni te „costă” cam 40 de minute, cu o maşină bună şi un şofer care ştie pe de rost radarele din localităţile răzleţe. Printre căscaturi de plictiseală, după un drum monoton şi drept ca o riglă, nici nu-ţi dai seama cum intri în oraş. Urziceniul creşte ca un sfârc pe pieptul negru şi plat al Bărăganului, la o cotitură a drumului spre Buzău. Oraşul, unul liniştit de provincie, nu te îmbie să rămâi prea mult, dar nici nu te goneşte. Câteva blocuri, străzi curate şi cu circulaţie molcomă în centru, plus limuzine de câteva zeci de mii de euro ce se întretaie cu autohtonele Dacii, de toate culorile şi vârstele.

La periferie situaţia e diferită. Case înşirate cuminţi una după alta, străzi desfundate, căruţe trase de bidivii agili şi sărăcie care erupe din fiecare moleculă, la fel ca în toată România, chiar şi acolo unde lanţuri groase cât un deget atârnă leneşe de gât.

Bărăgănenii sunt precum strugurii ce cresc în zonă: mici, dulci şi acoperiţi cu praf. De-a lungul timpului au avut de înfruntat nenumăraţii migratori ce au trecut prin Bărăgan, dar şi blestemul celor peste 40.000 de bănăţeni care au fost lăsaţi în anii `50 în mijlocul câmpului, fără apă, fără mâncare şi fără speranţă, pentru a înfrunta gulagul românesc, deoarece sfidaseră concret sau închipuit regimul. Iarna, crivăţul îşi înfige ghearele în fiecare centimetru de carne pe care îl găseşte în cale, vara, soarele viclean îi loveşte în creştet. Oamenii de aici sunt oropsiţi, dar refuză să se predea. Sunt la fel de dârzi ca rarii copaci din zonă, care s-au înfipt bine în pământul negru al stepei, de la care au cules doar lucrurile bune: rădăcini puternice şi fruntea ridicată spre cer.

Recomandări

Adolescentă de 15 ani, violată de o familie din Otopeni, care a luat-o din staţia de autobuz. Cei doi inculpaţi, soţ şi soţie, sunt judecaţi în libertate

Unirea…Urziceniului

Jocul Unirii Urziceni contrastează puternic cu oraşelul pe care îl face cunoscut lumii. Cenuşiu şi înconjurat de ciulini, Urziceniul, adevărat fiu al Câmpiei Bărăganului, cu cei doar 17.000 de locuitori, atât cât are o mahala mai dezlânată din Bucureşti, nu pare capabil să poarte pe umeri o echipă de fotbal care să reziste în Liga 1 şi, cu atât mai puţin, să-i insufle dorinţa de a impune standarde. Cu toate acestea, apariţia trupei lui Dan Petrescu în peisajul fotbalului românesc înseamnă revenirea la luptele de gladiatori, după ce, timp de 20 ani, mingicăreala mioritică a fost o afacere a bufonilor din teren şi a conducătorilor cu vechi apucături de miliţieni din tribună. Unde alţii au văzut jucători refuzaţi şi ciurucuri, „Bursucul” a văzut rotiţe ale unui mecanism ce funcţionează la fel de precis ca un ceas elveţian. Pe lângă puterea fizică, elevii lui Dan Petrescu au impresionat prin puterea de a se lupta pentru fiecare minge, ca şi cum ar fi ultimul lucru din viaţa lor. Dacă anul trecut CFR Cluj primea coroana de campioană din mâna tremurândă a lui Dinamo, acum „frumoşii nebuni” ai Urziceniului au călcat totul în picioare, au scos uşile ferecate ale legilor nescrise din ţâţâni şi şi-au îndesat singuri pe cap cununa de lauri.

Recomandări

Primul mare eșec al lui Ciolacu în politica externă: comisar pentru muncă. Cum a ajuns România de la portofolii grele la o funcție simbolică

Un nou vânt umflă fustele Ligii I, o cucoană moleşită până acum în dezmăţ şi educată la şcoala fărădelegii. Să sperăm însă că miracolul înfăptuit la Urziceni, în faţa căruia ar trebui să ne scoatem pălăria, să îngenunchem şi să scoatem guma din gură, va dura. Nu de alta, dar se ştie că suntem campioni mondiali la legat şireturi şi pus piedică.

Foto – Simona Ghiţă şi Vlad Chirea

Urmărește-ne pe Google News