Nelule, o mierleşti azi sau venim şi mâine?

Care-i pătura cea mai agasantă, într-un spital de-al nostru? Bolnavii? Nuuu, ăştia au perfuzii şi-n buric. Perfuzii plătite din banii lor, că doar nu le dă spitalul, asta ar fi culmea să ai pretenţii la asemenea favoruri după ce-ai plătit taxe numai 48 de ani.
Doctorii? Nuuu, că au învăţat şase ani – plus trei ani stagiatura, plus patru ani rezidenţiatul, plus un an de culcat cu şeful, după caz. Asistentele? Nuuu, fiindcă au vrut să fie doctoriţe, dar au picat primele sub linie la Medicină (absolut toate, era o îngrămădeală sub linie care a umilit toată comunitatea de şobolani de la metrou), adică viaţa e ciufută, le-a tăiat macaroana înainte de izbânda academică. Infirmierele? Nuuu, că au leafă de mizerie, ceea ce e o ironie interesantă a soartei, având în vedere că mizeria face parte din fişa postului lor.
Bucătăresele? Nuuu, nu e vina lor că faci tu tratament cu Prednison şi n-ai voie nici o adiere de sare, deci ele trebuie să gătească ceva gen tocană din dopuri de plută cu sos de apă de la robinet. Vă mai propun o categorie, însă: aparţinătorii. Că acum nu se mai spune “vizitator”, se spune “aparţinător”, zici că ai internat acolo o butelie, nu un om.
Asta e o subdiviziune groaznică. Era nasol şi pe vremea aia cu orele de vizită, fiindcă trebuia să şpăguieşti sau să satisfaci cumva portarul, ca să te lase să intri la patru fără un sfert, când asaltul oficial începea la patru. Dar acum e vraişte. Aproape toţi pacienţii mai au câte cinci până la opt căpăţâni în jurul lor, în salon.
Parcă-s în bancul ăla cu Iţic pe patul de moarte, care se uită la familionul cocoşat deasupra horcăielii lui şi le spune bocitorilor: “Dacă staţi toţi grămadă pe mine, cine dracu mai are grijă de prăvălie?” M-am internat câteva zile. Când am intrat în salon, am văzut un pat unde credeam că s-a încins un meci de rugby. Bolnavul pălăvrăgea ceva despre cum a reuşit într-un final să facă pipi, după două zile de speranţe deşarte. Iar peste el stăteau aplecaţi vreo doişpe oameni, deci când intrai acolo vedeai, practic, o duzină de funduri deosebit de îngrijorate.
M-am tolănit în patul meu doldora de arcuri. Când a venit medicul, l-am întrebat dacă se poate face ceva cu cireada de aparţinători care aşteptau să crape nonagenarul senil, ca să-i ia banii. Domnul doctor mi-a spus că ar avea ac de cojocul lor, doar că în România există o lege tâmpită, care nu permite autopsia decât dacă oamenii sunt morţi.
 
 

Urmărește-ne pe Google News