Când a ajuns pe pământ spaniol, Fabiana Cristescu avea ceva mai mult de patru anişori. Părinţii ei – Octavian şi Mariana, de 33 şi respectiv 32 de ani, din Ploieşti, Prahova, au înscris-o imediat la grădiniţă, pentru ca micuţa lor să poată să înveţe rapid limba spaniolă şi să-şi facă noi prieteni. „În mai puţin de o lună, fetiţa noastră vorbea, evident la nivelul ei, spaniola”, ne spune Octavian. Anii au trecut şi astăzi Fabiana, un copil îndrăgostit de muzică, dans şi călărie, este în clasa a patra printre primii din grupa ei. „Am auzit de şcolile din România, dar nu le-am văzut niciodată. Chiar dacă nu am fost la şcoală la noi, în Ploieşti, eu am învăţat româneşte în casă, cu tati şi mami”, spune cu mândrie puştoaica.
Tomiţă (2 ani) e un băieţel plin de viaţă, mereu pus pe şotii, al unor jurnalişti – Elena şi Gabi – care de aproape un an trăiesc la Castellon, o adevărată „mică Românie”.
«O să înveţe ambele limbi la fel de bine»
Deocamdată, băieţelul vorbeşte româneşte doar în legea lui, dar pricepe suficient de multe cuvinte în spaniolă pentru a-şi face prieteni printre copiii localnicilor. „Comoara noastră va merge aici la grădiniţă şi, dacă Dumnezeu ne va ajuta, vom rămâne ani buni aici şi va merge la şcoală, apoi la liceu”, mărturiseşte Gabriel Boholt, tatăl puştiului.
La vârsta de 15 luni, Marina Elena face dovada unui temperament pur mediteranean, dobândit la cursurile unei grădiniţe private, motiv pentru care copilaşul răspunde doar atunci când părinţi îi vorbesc în spaniolă. Dar când micuţa face vreo boacană, mama ei, Irina Onica, de 32 de ani, din Pucioasa, Dâmboviţa, uită complet de cuvintele în spaniolă pe care le-a învăţat în cei şapte ani de când s-a stabilit cu soţul ei, Laurenţiu (32 de ani), în Castel-lon, şi îi face observaţie în româneşte. „O să înveţe ambele limbi la fel de bine, altfel nu se poate”, spune Irina.