La doi paşi de graniţa cu Ucraina, cum stai cu spatele la masivul Rodnei şi te uiţi înspre Ucraina, un război de uzură se poartă necontenit între localnici şi poliţiştii de frontieră. Casele din lemn nu au căutare decât colea, la 10.000 de kilometri, în Japonia, aşa că sătenii întorşi din pribegii nărăviţi la viaţa bună din Occident n-au multe soluţii. Asta dacă-i întrebi pe ei, nu şi pe mahării de la Bucureşti, care sunt în stare să cheltuie, dintr-o trăsătură de condei, tot miliardul de euro pe care-l aduce acciza pe ţigări într-un an. Greul pică pe poliţiştii de frontieră care trebuie, cum-necum, să taie din rădăcină contrabanda omniprezentă. “Uite, şi acolo stau contrabandişti. Şi aici am găsit zece baxuri. Sunt peste tot”, ne arată agentul care conduce jeepul poliţiei de frontieră pe drumul forestier din satul Bistra. De-o parte şi de alta a drumului prin vale, sunt case noi, faine, alături de casele vechi, tradiţionale, pe care nu s-au îndurat oamenii să le strice, lăsândule să se odihnească prin curţi la umbra viloaielor. Câte-or fi construite din euro strânşi la chimir prin străinătăţuri, câte din lemnul pădurilor moştenite şi câte ridicate cu fum de ţigară, doar vreun inspector fiscal fâşneţ şi curajos ar putea să spună.
Averi ascunse în fân
E şi o vorbă prin zonă, că şura de fân e cea mai scumpă din ţară, ajungând şi la 20.000 de euro căpiţa, cu tot cu ţigările pitite. Sunt bani mulţi la mijloc, asta o ştie orice fumător din ţara asta. Contrabandiştii cumpără ţigările din Ucraina cam la 2 lei pachetul, alea de firmă fiind ceva mai scumpe, iar mahoarca ucraineană, mult mai ieftină. Din zonă, odată trecute graniţa fără viză, ţigările pleacă cu 4,5-5,5 lei. Se fac bani cum nici la Caritas nu se făceau, de trei ori suma băgată, uneori în mai puţin de 24 de ore. Angrosiştii care preiau marfa o dau mai departe cu 6,5-7 lei, iar vânzătorii din pieţe cer 9-10 lei. Toată diferenţa o reprezintă acciza, banii statului, iar statul pare că s-a mai deşteptat de când l-a certat la televizor Sorin Ovidiu Vîntu şi acum îşi apără ce-i al lui. Zi şi noapte, poliţiştii confiscă baxurile de ţigări, dau amenzi, recuperează bani, doar că aici, pe Valea Tisei, totul, firul, ramul, calul şi nepotul, face contrabandă.
Din tată-n fiu
La doi paşi de sediul Poliţiei de Frontieră Valea Vişeului sunt două baruri, de unde spionii traficanţilor supraveghează tot ce mişcă
Operaţiunile de contrabandă sunt, spun poliţiştii maramureşeni, organizate în grupuri familiale. Capul este bărbatul familiei, care negociază cu ucrainenii şi se ocupă de treburile periculoase. Bătrânii au sarcina de a dosi ţigările de poliţişti, dar şi de grupurile rivale, căci nu e chiar neobişnuit să fie furaţi de alţi contrabandişti. Iar lumea-i rea, fiecare maşină nemţească apărută în bătătură atrage după ea pâra vecinilor pizmuitori şi, automat, controale şi percheziţii ale poliţiştilor. De multe ori şi amenzi, 10 lei pe pachetul netimbrat găsit (şi se găsesc cu miile), un fel de taxă pe BMV ori pe etaj la casă. Până şi copiii sunt implicaţi, de la supraveghere până la desfacerea mărfii. Primesc dimineaţa când pleacă la şcoală, la târg, câtun carton de ţigări, ca să-l vândă şi să-şi facă bani de-o cola. Organizarea cu miros de munţi sicilieni a contrabandiştilor e dublată şi de inventivitatea românească. La furat nu ne întrece nimeni!
Au serviciu secret şi au recrutat dobitoacele
Drumul pe valea contrabandiştilor se termină la câţiva metri de frontiera cu satul ucrainean Dilove. Taman în capăt, la o aruncătură de chiştoc de sectorul grănicerilor, sunt două birturi, un fel de turnuri de observaţie sub acoperire, de vreme ce tot timpul sunt vreo doi muşterii cu rachiul într-o mână şi cu mobilul în cealaltă. “Sunt informatorii contrabandiştilor. Mai sunt şi pe culmi, au binocluri performante, spionează până şi curtea poliţiei. Îi ştim prea bine... Le-am dat amenzi, le-am deschis dosare penale...”, ne spune un ofiţer trecut de prima tinereţe, hârşâit în ale contrabandei de anii de grănicer pe care-i are în spate. În altă parte, la Sarasău, fostul cioban Attila şi-a dresat câinii de la stână să miroasă poliţişti. “Când avea vreun transport, dădea drumul la câini pe fâşie. Ciobăneştii ne simţeau oriunde eram ascunşi şi latrau la stăpân, avertizându- l de la distanţă. L-am prins până la urmă, folosind sprayuri care bulversează simţul olfactiv al câinilor, şi a fost condamnat”, spun oamenii legii. Mai greu de condamnat sunt caii contrabandişti. Stăpânii îi leagă în pădure, iar ucrainenii vin în locurile ştiute şi îi încarcă cu desăgile cu ţigări. Tot ce trebuie să facă apoi e să-i dezlege şi să le dea o biciuşcă pe spinare, caii se întorc singuri acasă, cu ţigări cu tot. Şi uite aşa, în valea contrabandiştilor, viaţa merge înainte, că doar n-or fi nişte moroşeni de la capătul ţării mai proşti ca domnii politicieni de la oraş, să steie cu braţele încrucişate, când ăilalţi fură cu câte patru mâini.