Avem un număr-record de măicuţe | FOTO

Pentru a afla răspunsul la aceste întrebări, am pornit pe un drum mai greu decât părea… Monahii sunt închişi în faţa curiozităţilor de ziarist, mai ales după ce fapte necugetate ale unor “fraţi” le-au murdărit imaginea, “iar presa a răscolit” şi le-a făcut rău.
Cu greu, am obţinut de la o persoană din mediul bisericesc povestea a tot ce înseamnă viaţa femeilor care trăiesc doar în rugăciune, departe de unghii false, malluri, genţi de firmă, vacanţe şi toate celelalte atracţii din lumea modernă a mileniului III.
“Tentaţiile sunt aceleaşi dintotdeauna, s-au schimbat doar mijloacele. Dintotdeauna oamenii au fost tentaţi de iubirea de argint, să mănânce mult, să bea un pahar de vin, şi de desfrâu. Trupul e cel mai greu de strunit. Desfrânarea e cel mai greu păcat, pentru că nu ştii niciodată cum reacţionezi în faţa unei ispite”, ne mărturiseşte monahul atunci când îl întrebăm dacă viaţa socială actuală a schimbat motivele femeilor care bat la porţile mănăstirilor pentru a se călugări.
Ne spune că cele mai multe simt chemarea încă din copilărie, e ceva nativ, pe când altele fie au suferit o dezamăgire, fie au fost înşelate sau bătute de soţi. Nu de puţine ori, fete foarte tinere, de 15 până la 20 de ani, încearcă să se refugieze la mănăstire, din dorinţa de a scăpa de acasă, de problemele adolescenţei.
Căliţi de frecvenţa cu care se întâmplă astfel de situaţii, stareţii sunt înarmaţi cu un mare scepticism în faţa novicilor. Singura diferenţă e poate doar că acum în lăcaşele de cult maicile au acces la internet, pe care însă îl folosesc pentru a lua legătura cu celelalte mănăstiri, şi tot avansul tehnicii le mai ajută la… scanarea manuscriselor. Când faci pasul spre viaţa monahală, laşi totul în urmă.
“Din ziua în care ai intrat în mănăstire, laşi în spate avere, laşi tot. Eşti afierosit Domnului, îi aparţii întru totul. În prima etapă, femeia devine soră, apoi rasoforă (n.r. – care poartă veşmântul specific, numit rasă). A treia etapă e cea finală, tunderea în monahism (se taie din păr în semnul crucii), când se face botezul şi i se dă un nume de monah”.
Întregul proces durează între câteva luni şi trei ani, perioadă în care stareţii pun la încercare răbdarea şi smerenia novicelui. O perioadă scurtă, dacă e să luăm în considerare că în urmă cu un secol testul dura cinci ani, iar examinatorii erau cu mult mai drastici.
Dar viaţa la mănăstire nu înseamnă numai rugăciune şi cele 500 de mătănii pe care fiecare monah trebuie să le facă înainte de culcare, ci şi activităţi administrative. Pentru a deprinde astfel de abilităţi, din 2007, de la înscăunarea Patriarhului Daniel, o parte din feţele bisericeşti sunt îndrumate către studii universitare.
«Tata nu a vorbit cu mine doi ani»
La doar 30 de kilometri de Bucureşti, în satul Găiseni, din judeţul Giurgiu, se află schitul Strâmbu. Aşezământul are o vechime de o jumătate de mileniu şi a fost redeschis în 2010, când cinci măicuţe şi un preot au fost strămutaţi aici pentru a aduce la viaţă lăcaşul ridicat de Neagoe Basarab. De refacerea schitului s-a îngrijit cel mai mult stareţa Cecilia Moldoveanu.
“Când am venit, totul era o ruină. Au fost perioade în care am dormit în cort, în clopotniţă sau rulotă. Acum însă avem o casă în care locuim, iar în curând vor fi gata şi chiliile. Locul acesta e special şi trebuie pus în valoare. Poate că nu întâmplător am primit eu această ascultare…”, ne povesteşte măicuţa, care s-a dedicat vieţii religioase în urmă cu mai bine de 20 de ani.
Când a luat decizia să o ia pe acest drum, mama sa a acceptat cu greu ideea, însă tatăl ei nu i-a vorbit mai bine de doi ani.
“E o responsabilitate mare în faţa lui Dumnezeu să fii monah. Şi niciodată nu m-am simţit singură, aşa cum mulţi din exterior ar fi tentaţi să creadă. Eu am avut de ales între căsătorie şi călugărie. Şi am ştiut că ăsta e drumul meu”, ne mai spune măicuţa.

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Statistica Patriarhiei: 1.000 de novice aşteaptă să intre în monahism

Oficial, în toate mănăstirile din ţara noastră există 7.500 de monahi.
“Avem 5.000 de măicuţe, din care 1.000 sunt novice, şi 2.500 de călugări. Dacă la nivel internaţional numărul feţelor bisericeşti a scăzut, la noi s-a păstrat acelaşi număr ca în urmă cu 20 de ani. Şi explicaţia ar fi că după 1990 s-au redeschis multe lăcaşe închise de comunişti printr-un decret dat în 1958. Cifra rămâne constantă, pentru că e un circuit natural: unele măicuţe se duc la Domnul, în timp ce vin altele noi”, a declarat pentru Libertatea purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preotul Constantin Stoica (foto).

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro