Dar merită încercat, fiindcă o dată pe an e Crăciunul, deşi mâncare ca de sărbătoarea naşterii Domnului înfulecăm şi de Paşte, şi de ziua bunicii, şi de aniversarea copiilor şi chiar şi când ni se acreşte de tentativa de a posti înaintea Crăciunului.
Aşa, înfofolită în spiritul Crăciunului ca într-un şal de mohair, ascult ştirile şi aflu că Ministerul Sănătăţii vrea să crească taxa pe viciu şi să-i vămuiască suplimentar pe amărâţii care nu-şi pot învinge slăbiciunile şi grăsiciunile şi, deşi se văicăresc cu zece guri că nu le-ajung banii, fumează ca turcii şi ca şerpii. Nu ştiu de partea cui să fiu.
A doctorilor care se plâng că cei care trag din mahoarcă până le crapă plămânii şi din clondirul cu mastică până li se umflă ficatul vin la spitale ciuruiţi de boli, iar spitalizarea şi îngrijirea lor îi costă pe toţi cei din jur de o mie de ori mai mult decât i-au costat pe ei viciile, sau a pacienţilor care nu de lăcomie, ci de fudulie nu pot să renunţe la ce le place mai mult decât sănătatea şi viaţa.
În spiritul zilelor blândeţii, mă gândesc că n-ar fi rău, poate, să se mărească taxele pe viciu, dar nu mult. Să se scurteze niţel ţigaretele, iar clondirele să se fabrice, din start, mai mici. Iar bunătatea medicilor să crească şi ea un pic, până acolo, încât să vrea să-şi salveze pacienţii fără să primească şpagă, dacă s-ar putea…
Fiindcă următoarele ştiri la zi sunt despre medici care luau mită ca să-şi opereze pacienţii şi să le facă un pârlit de RMN, dar pe care noi, în spiritul zilelor bune, îi iertăm şi-i binecuvântăm, că oameni sunt şi ei, ca şi noi.
Şi ca să uit de cele triste şi greu de judecat, mă întorc la bunătatea mea ipocrită şi, dacă tot n-am voie să-mi coc răzbunările, pun la cuptor friptura de porc, s-o coc pe ea niţel, fiindcă viaţa-i scurtă, postu-i lung, şi nimeni nu vrea să-l ţină până la sfârşit.