E «Pârlit» din tată-n fiu! Singurul loc din România în care poreclele au învins numele oamenilor | FOTO

Femeile iau denumirea soţului

Ceva mai încolo de casa lui “Pârlitu”, înfipt bine între ulucile gardului, un bătrân râde cu gura până la urechi. Se prezintă cu mândrie, Didi Baboi. Stăm puţin pe gânduri. Baboi, baboi…? Denumire generică dată peştilor de apă dulce, conform DEX. “Păi de ce, bre, îţi zice a lu Baboi?”.
BABOI. Radu Alexandru, alias Didi “Baboi”, nu concepe să fie strigat pe numele din certificatul de naştere
“Lu tata îi plăcea mult să pescuiască şi mereu zicea: «Mă duc să prind nişte baboi, să-i frigem diseară» şi aşa m-am pricopsit cu porecla de la ăl bătrân”, ne-a mărturisit Radu Alexandru (69 de ani), pe numele lui real. Pierduţi printre poveşti, nu observăm că în spatele nostru se apropie un căţelandru şi la prima lătrătură sărim ca arşi. “Staţi liniştiţi, că nu face nimic”. Obişnuinţa maidanezilor de oraş lasă sechele.
“Fă, «Marian Căţelu », ţine-ţi javra, că nu mă mai înţeleg cu oamenii ăştia”, ţipă Baboi. Cine-i «Marian Căţelu », că se apropiau două “vădane” cu sapele în spate?
Marian Căţelu. Doamnele din Ciochina îşi pierd numele de femeie şi “se pricopsesc” cu porecla soţului. Un exemplu este Alexandrina (dreapta), care este strigată “Marian Căţelu”, după supranumele răposatului
“Mă scuzaţi, toţi câinii se ţin după mine, ca un făcut. Mie-mi zice «Marian Căţelu », după bărbatul meu care a murit. Lui îi plăceau câinii şi de aici vine porecla. Numele meu e Alexandrina Badea, dar la noi în sat femeile iau porecla bărbatului”, ni s-a destăinuit femeia de 62 de ani.
A lu Baboi zâmbeşte senin consătenilor, “Pârlitu” îşi arde focul moştenit de la străbuni, femeia “Căţelu” târăşte după ea un câine în amintirea bărbatului a cărui poreclă o poartă. Veşnicia s-a născut la sat, aşa şi spiritul de glumă al poporului român.

Recomandări

Dezastru aviatic în Kazahstan, după ce un avion plin cu pasageri s-a prăbușit chiar lângă aeroport. Momentul a fost surprins de martori

Supranumele vin din Antichitate

Din vremuri străvechi, românul este mare amator de supranume. Puţini ştiu însă că încă din Antichitate, un om nu era desemnat prin numele care i s-a dat la naştere, ci printr-o poreclă care se referă la o calitate, se leagă de un succes al individului, dar de multe ori “noul nume” se referă la un defect, la o acţiune greşită sau necinstită. La noi, mai ales în zona rurală, mulţi şi-au luat poreclele după meserie.
fotografii: Gabriel Pătruţ
 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro