Petrică Popescu, un român care-şi câştigă existenţa în deşertul irakian: „Au căzut bombe la doi metri de mine!”

După primii paşi pe care i-am făcut pe podul peste Eufrat, imediat cum am coborât din humvee-ul infanteriştilor Batalionului 341 „Rechinii albi” – Topraisar”, am zărit printre militarii înarmaţi până în dinţi, echipaţi cu veste antiglonţ şi căşti de protecţie, un bărbat a cărui imagine părea ruptă din cu totul altă lume. Una normală, în care nu armele fac legea.
Omul, îmbracat lejer, ca de plajă, doar în pantaloni scurţi şi maiou şi încălţat cu papuci, mi-a întins mâna zâmbind cu gura până la urechi: „Petrică sunt…Ce-i cu tine p-aci?”. Drept răspuns, l-am întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă maioul cu bretele subţiri e uniforma de război folosită împotriva gloanţelor teroriştilor sau e un accesoriu pe care îl poartă ca să fie în ton cu temperaturile care, aici, în Irak, au cam luat-o razna.
Repede, la cap de pod, am închegat o conversaţie pur românească, straşnic păzită de militarii din escorta „Rechinilor albi”, în care aveam să aflu că, acum zece ani, Petrică Popescu a lăsat totul acasă, la Turnu Severin, şi a pornit în aventura irakiană. „Mi-am lăsat familia la Turnu ca să fac un ban. Am lucrat peste tot în Irakul ăsta, dar cel mai periculos a fost la Basra.
Acolo, bombardau ăia de trei ori pe zi de nu ştiai ce să mai faci, unde să te ascunzi. Ce mai, iadul pe pământ…Au căzut bombe la doi metri de mine, dar Dumnezeu m-a ţinut în viaţă, a vrut să mă lase să trăiesc să-mi văd din nou familia. Acasă n-am mai fost demult, dar cu femeia vorbesc pe internet. într-o zi, o să las totul baltă aici şi mă retrag la ţară…”, imi spune Petrică, un fel de vedetă locală care şi-a găsit locul în mijlocul „cuibului de viespi” de lângă Tallil.
La plecare, mi-am ocupat locul în mastodontul din oţel din convoiul militar care urma să mă ducă înapoi în Camp Dracula. Am lăsat în urmă podul strategic, tabăra bine camuflată, care aproape că se confundă cu trecerea peste fluviu, şi pe nea Petrică.
Omul care îşi croieşte destinul printre gloanţe, la mal de Eufrat, la graniţa dintre viaţă şi moarte. Dar s-a obişnuit şi, nici o clipă, nu vrea să se gândească cât de mic e pasul pe care poate să-l facă în lumea de dincolo… „Azi esti, mâne nu ştii…”, îşi cântăreşte vorbele  bărbatul care s-a „înrolat” la o firmă din Anglia care furnizează apă şi curent trupelor prinse în încleştarea din Irak.

Urmărește-ne pe Google News