Poveste cruntă de viaţă | Blestemul Elenei Ceauşescu

“Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu”. Doar atât s-a auzit din gura lui Arsenie Eugen, după ce a deschis uşa unei Dacii bătrâne. Vorbeşte precipitat, însă ne-a privit în ochi de parcă ne cunoşteam de o viaţă. Pare că ştie tot ce mişcă în orice colţ din lumea asta când începe să ne povestească actualitatea românească şi internaţională. Ne flutură un ziar vechi pe care îl citea la lumina unei lămpi pe care o înghesuie în vechitura lui de maşină, care i-a ajuns şi casă, şi masă. Dacă nu ai şti cine se ascunde în acest vehicul, nu ai îndrăzni să te apropii de el, atât de înfricoşătoare e imaginea. Vezi de departe geamurile acoperite cu celofan negru, în spatele cărora se întrezăresc fire de lumină şi umbra acestui bătrân bărbos, care ascunde cele mai mari secrete ale soţilor Ceauşescu. Este ciudat de amabil pentru cineva instruit după reguli de armată şi care timp de 14 ani a fost obligat să participe la misiuni şi întâlniri cu familia Ceauşescu fără să sufle vreun cuvânt.
Deşi era angajat ca gardă de corp pentru cuplul dictator, Arsenie Eugen s-a pricopsit s-o păzească îndeosebi pe “tovarăşa CO2”, aşa cum o alintă în amintirile lui. Tot ea a fost cea care i-a schimbat şi viaţa în rău. Ce-i drept, involuntar. Un accident de maşină petrecut în 88, despre care nu au răsuflat multe informaţii nici atunci, nici în istoria recentă, l-a transformat într-un om fără nimic chiar când credea că l-a prins pe Dumnezeu de picioare.
“Eram «capacul» ei (n.r. – Elena Ceauşescu), veneam dinspre Primăverii spre Palatul Victoria, când o maşină cu numere de Germania a încercat să intre în dispozitiv şi am flancat cu motocicleta. Am fost strivit, capul, picioarele şi coloana mea s-au făcut praf. Am stat 89 de zile în comă. Nu ştiu cum mi-am revenit, nici nu am avut timp să mă gândesc la minuni, când m-am trezit parcă mai blestemat, fără casă şi fără nevastă. De ce m-a lăsat? De teama că rămâne cu un handicapat? De aia a vândut casa?”, povesteşte indignat bărbatul.

Arsenie Eugen (57 de ani) păstrează şi acum unul din numerele ziarului Scânteia în care a apărut într-o fotografie pe prima pagină
Pe el îl regretă, pe ea nu
Se îndreaptă iar spre maşină şi se grăbeşte să scoată ceva, dar nu găseşte şi bodogăneşte de unul singur. Nici nu se mai vede când intră în munţii de lucruri vechi. Asta a rămas din toată averea lui: câteva pături îmbâcsite, un televizor mic, nişte pâine într- o pungă de plastic şi câteva ţigări care-i mai ţin de frig.
“E greu. Dacă nu-ţi merge căpăţâna, chiar dacă e spartă… eşti mort”, se aude din maşină. Bărbatul cu ochi albaştri este ca o enciclopedie şi recunoaşte că deşi nu are decât şapte clase, soţii Ceauşescu au vrut să-l facă şi mai deştept în acte şi i-au făcut diplomă de inginer, ca să dea bine. Nici nu avea nevoie, mintea îi merge brici şi acum.
“Dacă vreţi să vă arăt ce am în servieta asta trebuie să‑mi spuneţi care este râul cu cel mai mare debit din România”, spune el care este parola către unul dintre secrete. Este foarte serios şi ne conformăm. Siretul este “cheia” ce deschide valiza în care fostul bodyguard ascunde un articol din defunctul ziar Scânteia, în care ne arată cum stătea el ca o “umbră” în spatele dictatorului, în timp ce Ceauşescu se afla într-o vizită de lucru. Aşa i-a păzit timp de 14 ani, şi recunoaşte că nu-l regretă decât pe dictator, nu şi pe soţie, fără să dea detalii.
Până la Revoluţie, amândoi îi trimiteau pachete de mâncare, şi se interesau prin intermediari de starea lui de sănătate. “După Revoluţie nici medicamente în spital nu am mai primit, deşi eram dependent de morfină”, a spus bătrânul, care acum a ajuns să trăiască din cerşit şi din mila unui patron de restaurant care-i mai dă câte o farfurie de mâncare caldă.

Recomandări

Elena Lasconi, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Muncim și tot săraci suntem” | EXCLUSIV

«Dacă ar şti cât argint am pe mine, m-ar amaneta»

“Nu umblu pe la metrou să întind mâna, nu mă duc să mă vadă alţii. Dacă ar şti ţiganii cât argint am pe mine m-ar lua pe sus şi m-ar amaneta (n.r. – tijele de argint folosite la operaţii)”, zice el. Nu a dormit dintotdeauna în această Dacie, a avut o dubiţă la început, în care se simţea mai confortabil. Îi e dor de ea.
“O ţineam parcată în faţa sediului PDL şi tot am primit sugestii să părăsesc locul. Dar nu le făceam nimic. M-am internat pentru o săptămână în spital, iar când am ieşit nu am mai găsit-o, mi-au făcut-o dispărută. Cu banii pe care îi aveam şi cu alte ajutoare am reuşit să cumpăr Dacia asta. Mi-ar plăcea tare mult să am o rulotă”, spune Arsenie, care doarme ca pe scânduri ude acum, uitând de 20 de ani cum este să dormi într- un pat normal. La vreo 500 de kilometri de Bucureşti, bătrânul mai are un frate despre care nu vrea să mai audă nimic. E prea orgolios ca să uite un episod care l-a marcat şi pe care inclusiv el l-a marcat… cu pumni. “Mi-am bătut fratele şi tatăl. Da, că am fost bun când i-am ajutat şi mergeam cu ARO-ul plin de mâcare la ei. Nu le-a lipsit nimic, fratemiu a făcut şcoală datorită mie. Şi când a murit mama îmi băteau apropouri să acceptăm o altă femeie în familie. Cum să tolerez aşa ceva, mai ales că mama zăcea moartă pe masă, în faţa noastră. Nu l-am văzut pe frate-miu din 88, nu m-a chemat când a botezat-o pe nepoată-mea”, se revoltă şi izbucneşte în plâns. E atât de singur, încât comentează despre fiecare om care trece pe lângă el. “Ia uite, ne-am pregătit de grădiniţă. Ţopa-ţopa”, zâmbeşte şi vociferează după un copilaş dus de mână.
Îl lăsăm în spate tremurând din toate încheieturile, în timp ce-şi mai aprinde o ţigară.
foto: Dumitru Angelescu/ Gabi Pătruţ

Urmărește-ne pe Google News