Predica ţinută de Părintele Arsenie Boca de Buna-Vestire. Află care este semnificația acestei sărbători!

Citeşte mai jos predica a Părintelui Arsenie Boca ţinută la Prislop în data de 25 martie 1949, publicată în cartea intitulată „Cuvinte Vii” tipărită la editura Charisma din Deva, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. Daniil Stoenescu Episcop – locţiitor de Vârşeţ:
„La plinirea vremii” trimis a fost de Dumnezeu Îngerul Gavriil într-un oraş din Galileia, Nazaret, către Fecioara Maria, aducându-i vestea că, din Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, va concepe şi va naşte pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pe care-L va chema Iisus.

Acestea sunt datele, simple, expuse de evangheliştii Luca şi Matei. Faptul acesta simplu cutremură însă legile firii. Nici Fecioara Maria n-a putut primi faptul aşa, fără o puternică reacţiune critică. Iar cât despre Iosif, garantul Sfintei Fecioare, ştim că pe ascuns a vrut s-o părăsească.

Naşterea lui Dumnezeu între oameni, deşi era îngăduită prin prooroci cu mii de ani în urmă – ba în zilele lui Isaia (7,14) s-a spus lămurit că o fecioară-L va naşte, rămânând totuşi fecioară – cu toate acestea, de n-am fi siguri de faptul petrecut: că Dumnezeu s-a unit cu firea omenească în persoana lui Iisus, mai că nici noi n-am putea primi.

Această naştere a lui Dumnezeu în făptura Sa e de fapt o renaştere a omului, proces care a fost anunţat, pregătit şi care a evoluat logic în istorie.

Aceasta însemnează cuvintele „La plinirea vremii”.Ceea ce e greu de priceput e aceasta: cum e cu putinţă ca Tatăl omului să se facă Fiul omului, Fiul fiului Său. Dar iată că s-a făcut. S-a făcut istoric şi de-atunci se face mistic în toţi cei ce-L primesc pe Dumnezeu şi se nasc de sus a doua oară.

Deci când sufletul, când făptura noastră întreagă se face curată, când ajungem pe căile ascezei şi ale iubirii, la starea de fecioară, se întâmplă şi pentru noi plinirea vremii, a naşterii lui Iisus în făptura noastră.

Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu care a părăsit lumea în seama legilor, iar El S-a retras undeva în afara ei (deism); El nu e nici confundat cu natura (panteism), cu marele „tot”, căci atunci cum s-ar putea naşte „totul” în „parte”, ci Dumnezeul nostru e o fiinţă transcendentă dar în legătură cu lumea, o energie activă, creatoare, care transmite lumii ceea ce aceasta de fapt caută şi spre care de fapt tinde: plenitudinea existenţei în unitatea universală.

Această putere, Duhul Sfânt, se împreună cu lumea şi vrea să nască din ea chipul viu al lui Dumnezeu. Dar faptul istoric, petrecut pe planul realităţii omeneşti, a zămislirii şi naşterii Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului mai are şi alte semnificaţii. Cu Iisus apare în lume o nouă generaţie de oameni, neamul lui Iisus, care nu se naşte după legile firii numai, ci, peste ele se suprapune o naştere spirituală, generaţia spirituală a lui Iisus.

„Noul neam duhovnicesc, cel al lui Iisus, nu-i un neam care se naşte pe pământ, după legile lumii animale, un neam neîncetat ispitit de poftele inferioare. Desfacerea de odinioară a omului de Dumnezeu, însemnă pentru om pierderea integrităţii, a neprihănirii, pierderea chipului androgin, care constituie chipul său ceresc, pacificat de ispitele lăuntrice.
Hristos se naşte din Fecioara, ca să sfinţească din nou alcătuirea feminină şi s-o unească principiului masculin, ca bărbatul şi femeia să devină androgini, cum a fost Iisus”. (I. Boehme, „Misterium magnum” C.v. cit. de Berdiaeff.). Misticul german are următoarea expresie minunată, privitoare la noua stare de după păcat a neamului omenesc: „prin cădere de la curăţia originară, Fecioara, Înţelepciunea, a părăsit pe oameni şi s-a retras în Cer”, lăsând pe oameni să ajungă „numai trup” (Geneza 6,3) şi de-aci să ajungă în potop.
Nu cumva, netrăind noi, noul stil al vieţii, să se retragă şi de la noi, iar neamul omenesc să se scufunde într-o nouă catastrofă?! „Înţelepciunea este eterna feciorie şi nu eternul feminin. Cultul care îi e închinat e acela al Fecioarei şi nu al principiului feminin, care provine de la căderea în diviziune. Iată de ce cultul Înţelepciunii se confundă aproape cu cultul Fecioarei Maria, Maica Domnului.
În ea, natura feminină devine fără prihană şi naşte prin Duh. Astfel se naşte noua generaţie omenească, generaţia lui Iisus, nemuritoare, biruitoare asupra neajunsului nesfârşit al naşterilor şi morţilor. Calea care duce la restabilirea chipului integral al omului se deschide prin Fecioara Maria şi prin zămislirea sa, a Fiului lui Dumnezeu şi a Fiului Omului.
Aceasta e calea fecioriei, a curăţiei, a neprihănirii, calea iubirii mistice. Învăţătura şi cultul fecioriei au fost întotdeauna aprofundate în creştinism; dimpotrivă, învăţătura despre căsătorie, sfinţirea zămislirii n-a fost îndeajuns.
Revelaţia sensului mistic şi pozitiv al iubirii dintre bărbat şi femeie (eros şi nu agape) aparţine problematicii conştiinţei creştine. Sensul mistic al iubirii, dogmatic e nedezvoltat şi, ceea ce găsim asupra acestui subiect la învăţătorii Bisericii, e sărăcăcios şi neîndestulător.
Creştinismul Părinţilor ne învaţă să câştigăm fecioria prin ascetism, dar nu ne descoperă nicidecum sensul mistic al iubirii, ca pe-o cale ducând la feciorie, la restabilirea chipului integral al omului şi a vieţii veşnice.
Creştinismul are motiv să îndreptăţească şi sfinţirea căsătoriei şi familia omenirii păcătoase; el apără şi spiritualizează viaţa genurilor decăzute (I Timotei 2,15), dar nu spune nimic asupra transfigurării sale, asupra venirii unui nou gen. Această transfigurare nu e pusă în lumină în creştinism, ca multe altele. Sfinţirea maternităţii are un sens cosmic, dar ea nu e o soluţie a problemei.
Prăpastia care există între iubirea rasială, care naşte, şi iubirea mistică, orientată spre veşnicie, creează o antinomie pentru conştiinţa creştină. Biserica învaţă că genul decăzut şi împărţit se transformă, în Fecioara Maria, în feciorie şi maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii, care se naşte de la Duhul.
Dar se pare că nici o deducţie n-a fost făcută în ceea ce priveşte căile pozitive de iluminare şi transfigurare a vechiului element rasial, al genurilor. Sensul religios şi pozitiv al iubirii, legătura care-l uneşte înseşi ideii de om, ca fiinţă integrală, nu e revelat.
Aceasta rezultă din dezvoltarea nedeplină în creştinism a conştiinţei antropologice. Iubirea, ca şi atâtea alte lucruri ale vieţii creatoare a omului, rămân neexplicate şi nesimţite, afară de lege – într-o oarecare privinţă – şi sortite unui tragic destin în lume.
Iubirea, prin natura sa, ocupă acelaşi loc ca mistica. Ea e şi spirituală şi nu poate fi asimilată organizaţiei fizice şi trupeşti a vieţii omeneşti. Iubirea e legată ideii iniţiale de om. Nu avem o viziune a sensului religios al iubirii, decât simbolic, ca legătură între Hristos şi mireasa Sa, Biserica.” (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte”, pp. 220-222).
Buna Vestire ar trebui să însemneze pentru oameni, o ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină, şi deci cu roade capabile de taină.
Naşteri de sus, suprapuneri de taină, Fiul lui Dumnezeu în Fiul omului, atârnă neînchipuit de mult de înălţimea sau josnicia la care-i trăită viaţa. Dacă o atitudine mişcă Cerul spre pământ, o alta îl izgoneşte, ca şi când nici n-ar fi Cer.
Buna-Vestire taie hotarul între Sfinţi şi oameni de nimic.

Urmărește-ne pe Google News