Românce din Spania, muritoare de foame: ”Nu mai facem nici zece euro pe zi”

Altădată raiul prostituatelor de mâna a doua, strada Caminas – la „Portocali” cum o ştie toată suflarea masculină din oraşul scăldat de apele Mediteranei – este acum un loc dezolant. Este, parcă, o poartă spre un tărâm al deznădejdii şi sărăciei, unde chipul hâd al traiului mizer, dus de azi pe mâine, este ferchezuit cu pomezi ieftine şi învăluit în miresme neînţelese. Fiecare bucată a străzii cârpite, sfredelite de trecerea timpului, ce-şi urmează, şerpuit, cursul orb sub privirile oraşului strălucitor are povestea ei.
Povestea zbuciumului unor făpturi pribege începută într-o Românie abandonată şi rescrisă, aici, în Spania, la umbra portocalilor înfloriţi, în lumea dură a negoţului cu iubiri de împrumut. De când luna roşie sau ca de var se agaţă de cerul întuncat şi până la revărsatul zorilor, Angela (20 de ani), Monica (24 de ani), Iulia (20 de ani) şi Laura (22 de ani), singurele românce pe care le-am găsit la „treabă” pe Caminas, îşi ocupă locurile pe marginea drumului. Înghesuite în scaune, fetele urmăresc dansul limbilor de foc care le încălzesc trupurile dezgolite şi le luminează ascunzişurile sufletului. Din când în când, mai aruncă în jar câte o bucată din lemn cumpărată de la nişte ţigani care stau în zonă. Tresar de fiecare dată când luminile galbene ale farurilor maşinilor tulbură întunericul pătrunzător şi se preling pe şosea dezgolind oferta generoasă, înveşmântată strident sau decolorat.
„Suntem aici de vreo patru ani, da’ foame ca acuma nu s-a existat. Am venit toate odată din Târgovişte. Ne-a adus unu’ Ursu. Nu cu japca. Ştiam că trebuie să ne ardem pe bani…Da’ înainte produceam… Fără 30-35 (n.r. euro) nici nu scoteam ţîţele la vedere…Îi făceam aici, printre pomi…Stăteau fraierii la rând cu euroii în mână…Acu’ se moare de foame în portocali. Dacă pică vreun guşter abia dacă pot să iau de pe el cinci euro pentru un normal. Nu ne-o mai dă ăştia nici măcar la supt. E criză… Stăm toată noaptea la foc, de ne afumăm ca scrumbiile… Nu mai facem nici zece euro pe zi…Plătim lemnele astea din ce nu scoatem…S-a găsit unu’, un ţigan de-al nostru, care fură paleţi dintr-o fabrică şi ni-i vinde nouă pe un euro bucata. Nu-i dai, stai în frig şi nici nu te vezi la stradă că e întuneric de-ţi bagi degetele în ochi. Focu’ e semnalu’. Da’ acas’ tot nu vin, că n-am la cine. O să-mi fac eu un loc la un club (n.r. bordel) unde s-au dus mai toate de p-aci”, îmi spune Laura, una dintre „umbrele nopţii” care a acceptat să mi se destăinuie pentru zece euro.
Când întunericul piere, iar marginile oraşului îşi fac loc în lumina zilei, Caminas e pustie. În urma curvelor rămân scaunele din plastic sau acoperite cu stofă roasă, împuţită, şi cenuşa focurilor care le-au vegheat noaptea…

Urmărește-ne pe Google News