Sorin Oprescu: „Moartea vine întotdeauna la 4 dimineaţa!”

Pentru un interviu relaxat cu Primarul Bucureştiului, îţi trebuie multă rezistenţă. La râs. Sorin Oprescu nu se dezminte. E un izvor nesecat de poante, indiferent de direcţia întrebării, mai veselă sau mai impertinentă. Te face să râzi cu poftă, apoi te priveşte un pic mirat, ascunzându-şi satisfacţia victoriei în spatele unui rictus serios. Îşi ştie abilităţile de interlocutor şi apasă insistent pe ele, contribuind amuzat la dilema de final: „Ce titlu să-i dau?” Orice variantă e bună.

Libertatea.ro: Domnule Oprescu, vă mai ia somnul noaptea, atât de aproape de alegeri?

Sorin Oprescu: Nu, dar eu sînt obişnuit. Dacă mă gândesc bine, eu am o datorie de somn de vreo 15 ani, cam aşa. M-am obişnuit din facultate, învăţam mai bine noaptea pentru că era linişte, nu trecea tramvaiul.

După aceea, am intrat în focul gărzilor. Efectul lor se vede acum pe faţa mea. Ştiţi cum se spune: jumătate din viaţă eşti la serviciu, un sfert din viaţă o dormi, pentru tine îţi mai rămâne un sfert. Pe măsură ce mergi spre bătrâneţe dormi tot mai puţin. La 80 de ani te trezeşti întrebând: „Nepoţilor, cum îl cheamă pe neamţul ăla de mi-a furat mie ochelarii? Alzheimer, tataie, îl ai pe nas!”

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Copiii îşi doresc să se facă şoferi, cosmonauţi, fotbalişti. Dumneavoastră ce v-aţi dorit?

Pompier! Lângă casa mea, pe Ilie Pintilie, era o unitate de pompieri, unde se făceau antrenamente. Noi, copiii, stăteam pe gard şi ne uitam la ei. Era distracţia maximă să te uiţi la evoluţia lor.

Prin clasa a opta, a noua, am renunţat la visul ăsta. M-am intoxicat cu cărţi despre medicină şi am zis să mă fac chirurg. Părinţii nu m-au împins către asta. Într-un final, n-au făcut decât să-mi confirme, să-mi întărească alegerea. M-au făcut să cred că am ales bine.

Ce v-au învăţat bunicii?

Până pe la 3-4 ani m-a ţinut bunica numai de fusta ei. Mă îmbrăca frumos şi mă ţinea la poartă ca pe un maimuţoi. Nu ştiu ce era în capul ei. Poate să nu mă calce vreo maşina, chiar dacă, la vremea aia trecea o maşină la cinci zile. Bunică-mea avea frici de genul ăsta, frici pe care, retroactiv, pot să le înţeleg până la un anumit punct.

Bunicul meu mi-a marcat viaţa. Nu ştiu dacă avea opt clase, dar citise foarte mult şi le interpreta foarte bine. Mi-a explicat o mulţime de lucruri pe care eu le-am înţeles mult mai târziu.

„Când m-a prins că i-am furat ţigările, tata mi-a dat cu ele-n cap!”

Recomandări

Similitudini în programele de guvernare: decalogul USR – AUR

Eraţi popular printre copii? V-aţi ales cu vreo poreclă?

Sigur, băieţii din cartier mă ştiau. Avem prieteni zeci de copii de ţigani. Îmi amintesc că m-a impresionat teribil sărăcia lor. Mult mai săraci decât românii. Mă impresionau pentru că am stat la ei în casă, am mâncat cu ei la masă, am văzut, am băgat la cap. Am învăţat multe.

M-a sunat unul dintre ei. 50 de ani n-am auzit de el şi m-a sunat acum – e plecat în SUA: „Ce faci bă Sorine? Ai văzut că acum suntem la putere şi-n America?”

Prin clasa a patra, pentru că eram mai grăsuţ, mi-au spus Obelix.

O bătaie pe care să o ţineţi minte?

Da. Am luat-o rău de la tata când aveam 15-16 ani. Mama lucra în Ministerul de Externe, fusese câteva luni în Grecia şi adusese ţigări Papastratos. Asta era mentalitatea atunci, să ai ţigări în casă pentru doctori.
Ei, ce-am făcut eu? Am şutit 3-4 pachete dintr-un cartuş şi în locul lor am pus ziare. Nu ştiu ce i-a venit tatălui meu să mute ţigările şi a pus mâna exact acolo unde erau ziarele. Nici nu a mai desfăcut ambalajul, pentru a avea certitudinea, şi mi-a dat cu el în cap. În loc de 10 pachete, au căzut pe jos doar vreo 6-7.

Şi tot eu obraznic! Zic: „Domle, ce neserioşi sunt şi grecii ăştia! Pun doar şase pachete într-un cartuş!”. Cred că nu mi-o luam aşa pe coajă dacă recunoşteam cinstit.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. Casa Regală și statul român, furați de rețeaua angajaților prin metoda biletelor revândute

„Poate că nu am ştiut să ţin o familie!”

Cum seduceaţi fetele? Aveaţi o tactică?

Păi nu prea aveam nevoie de tactici de seducţie. Aparent, eram un tip simpatic, pentru că se îndrăgosteau singure de mine. Nu umblam cu chestii siropoase ca să le ameţesc. Nu le-aveam eu cu poeziile, cu astea.

Pe prima fată de care m-am îndrăgostit o chema Mina, era o vecină de bloc.Să mă fi văzut, îi cumpăram prăjituri, alte fleacuri, o mulţime de bani am dat. Râdea mama ei de se prăpădea când mă vedea, probabil aveam o faţă de tâmpiţel.

Cum v-ati cunoscut soţia?

N-a fost deloc greu, pentru că ea era cea mai frumoasă fată de la Facultatea de Medicină. Eu terminasem, ea era în anul doi, ne-am plăcut şi am hotărât să ne căsătorim. Mai mult tata a insistat să ne grăbim. Lucra deja în străinătate şi nu prea putea să vină acasă. Ne-a spus să nu îl mai tot punem pe drumuri, să nu mai aşteptăm.

Ne-am luat, după câţiva ani a apărut şi Mircică (fiul său – n.r.), toate bune şi frumoase. 14 ani a fost linişte, după care au început intervenţiile familiei. Nu îmi place să îmi mai aduc aminte. Am plecat eu, ne-am despărţiti ca doi oameni normali, am stat la mama vreo doi ani de zile, după care m-am mutat.

Nu cred că Mircea a fost afectat de divorţul nostru. Nu am fost uşă de biserică, dar am ştiut întotdeauna să îmi respect partenerul.

E regretul major al vieţii dumneavoastră?

Nu cred. Eu nu am regrete majore. Sunt regrete mici, legate de vanităţi, orgolii. Multe au dispărut. Rămâne regretul că, probabil, nu am ştiut foarte bine să ţin o familie, dar datorită celorlalţi, datorită fiului meu, nu am simţit lipsa ei. Asta a fost viaţa mea. Eu zic că mi-a plăcut. Ăsta e şi motivul pentru care spun că nu am regrete.

Nu vă lipseşte spitalul?

Ei, dar sigur că îmi lipseşte. Dar să ştiţi că problemele de la Primărie sunt cele de la spital la puterea un milion. Când se oprea curentul electric la spital, fugeam la reanimare să văd cum fetele sunt lângă bolnav, călare pe bolnav, la propriu, şi dau la balonul de oxigen până se porneşte curentul electric şi încep să meargă ventilatoare.

La spital venea un om şi îmi spunea „Domnule Director, ajutaţi-mă şi pe mine să pot să mă mut la o casă”. Acum vin 15.000-16.000 de oameni şi îmi spun „Domnule Primar, ajutaţi-ne şi pe noi să ne mutăm”. La spital veneau să-ţi ceară ajutorul 10-15 oameni în decursul unui an, aici vin sute de mii să-i sprijini. Dacă ai senzaţia că poţi să faci bine la mai mulţi nu mai stai să îţi drămuieşti timpul.

Aţi avut vreodată senzaţia neputinţei în profesia dvs?

Am avut sentimentul neputinţei, dar te ţine în viaţă când îţi aduci aminte că l-a adus pe pacientul ăla în bucăţi, vorba vine, cum l-ai luat parte cu parte şi l-ai îngrijit o lună, două, cât e nevoie.

Pe urmă, când vine la tine, îţi întinde mâna şi îţi spune: „Domnule doctor, vreau să vă mulţumesc”, este o senzaţie de demiurg, pe cuvântul meu!

Asta m-a ţinut în viaţă. Altfel, mă apucam să pun dopuri la pistoale. Aşa cum te simţi umilit când îl vezi pe ăla că nu mai ai ce să-i faci, te simţi infernal, mizerabil. Pleci din salon şi ştii că după tine, pac, intră Doamna cu Coasa. Cam pe la 4 dimineaţa intră. Nu mă întrebaţi de ce. Asta am observat-o de o viaţă. Când ştii clar că ăla e sfârşit, nu accepţi, îţi spui că nu se poate, îţi derulezi operaţia în cap… nu ştie nimeni asta.

Ce vă irită cel mai mult în sistemul medical?

Că toată lumea ne tratează ca pe nişte şpăgari. „Dom’ doctor, ai luat şpagă?”, mă întreba unul la o emisiune. Nu, bă, n-am luat! Dar niciodată nu m-am lăudat cu asta. Plus că lumea confundă ideea de şpagă. „Dom’ doctor, să vă dau ca să aveţi grijă de mine”. Ce grijă să aibă, la fel are grijă de toţi.

Aaa, e altceva când cu banii pe care îi primeşte poate face ceva pentru spital. Nu vorbesc de cretinii ăia (n.r. medicii) care condiţionează. Şi noi îi respingem din sistem, aşa cum şi voi (jurnaliştii – n.r.) îi respingeţi pe jurnaliştii neserioşi, derbedei, şantajişti. Îi daţi afară, nu staţi cu ei în redacţie. Aşa e şi la noi.

Patru am avut la Municipal în 12 ani de zile. Unul a ieşit la pensie şi am răsuflat uşuraţi. Pentru ceilalţi trei mă trezeam cu băieţii de la serviciile de poliţie: „Domnu’ Oprescu, îi facem flagrant lu’ ăsta şi îl luăm”. „Stai mă, lăsaţi-l mă, să dau cu capul de pereţi”.

Îl chemam, îi spuneam, aia, ailaltă. Începea ăla cu „să moară mama, nu mai fac, nu mai dreg, nu ştiu ce, nu ştiu cum” Unul aşa a şi sfeclit-o: Mi-am luat mâna după el şi i-am spus „Du-te dracu de aici!

A venit o amărâtă să se plângă la mine: „Domnule doctor, dacă ştia că moare, de ce mi-a mai luat banii?”, „Cât ţi-a luat?”, „Atât!”, „Uite, ia de la mine!”, „N-am nevoie de bani, domnu doctor, dar trebuia să spună!”, „Ia de aici, taci din gură, că pe ăla mă duc să îl f…t eu!”.

Vă uitaţi la seriale cu medici?

Da. Am făcut „primire urgenţe”, am pus televizoare, şi le-am pus seriale dastea. Şi vă dau cuvântul meu de onoare că a venit o fătucă, una mai tinerică, chiar m-am mirat că a avut curajul: „Domn’ director, nu mai daţi filmul ăla de 40 de ori, că plângem toţi acolo”. A fost total momentul!

V-aţi simţit vreodată abandonat? Aţi primit vreun cuţit în spate?

Da, de multe ori. Cel mai des, în cursele electorale. Nu o să uit niciodată 2000. Când am trecut în turul 2, s-a umplut sala de la Primăria Capitalei cu toată conducerea partidului. Pe urmă, când s-a terminat cum s-a terminat, diferenţa fiind de 5.000 de voturi, în trei minute s-a golit. Nu ştiam atunci că mi-au tras-o chiar ai mei. „Victoria are mulţi părinţi, Eşecul e orfan”. Asta e.

Şi când aţi plecat din partid, nu v-au propus să vă-ntoarceţi?

Dar cum… Păi ei mă cunosc aşa de bine încât nici nu şi-au mai permis. Ştiau răspunsul. Eu când am zis gata, a fost gata. În general, când am spus că fac un lucru, l-am făcut.

Credeţi în Dumnezeu?

Da, cred în Dumnezeu, dar nu cred în circul care se face cu Biserica. Credinţa cred că trebuie să o ai în suflet, trebuie să te comporţi ca atare.

Am vrut să le ofer pacienţilor şi asta, nu le-a venit să creadă când am făcut bisericuţa aia în spate, în 1995. Cred că am fost primul director de spital care a angajat un popă. Am găsit un băiat, mi-a făcut o capelă în amfiteatrul mic. Bine, pe urmă, mă duceam la cursuri şi nu puteam să vorbesc cu icoanele alea în spatele meu, că mă simţeam prost să stau cu spatele. Studenţii, şi ei, se uitau la icoane, de aveam senzaţia că sunt de fraier acolo.

Aşa că i-am zis părintelui: „Bre, hai să ne înţelegem. Îţi fac o bisericuţă mică şi mă laşi dracului în pace!” Şi am bătut palma cu el!

Aţi simţit vreodată că vi s-a rezolvat un caz într-un mod miraculos, după ce dvs aţi epuizat toate soluţiile posibile?

Da, asta am avut. Am avut senzaţia că ţi-a binecuvântat mâna Dumnezeu. Au fost situaţii când nu credeam că mai iese bolnavul…Nu credeam, nu mai aveam convingerea că iese!

Dacă bolnavul îţi spune, înainte de operaţie “dom doctor, nu mă operez că simt că gata”, nu forţezi nota bă niciodată. Tre să fii nebun la cap. Sigur, încerci să-l încurajezi, să treacă peste moment, dar dacă bolnavul are presentimente, e întotdeauna…

Faceţi piaţa? Mergeţi la film? Aveţi timp pentru dumneavoastră?

Cum să nu, sigur. Da, la mine piaţa durează opt ore. “Dom primar, dom primar, să vă explic ce-a făcut măgarul ăsta, a venit cu casa până în mijlocul străzii, s-a dus…”. “Bine mă băiete”, asta e. E important să-i asculţi pe oameni.

La film, e mai amuzant. Când se aprind luminile după film, la Mall, atunci mă mai descoperă câte unul. Ăia tineri sunt haioşi. “Heheee, domprimar, unde vă e gagica?”. “E afară mă, să ia un suc”, zic.

Ce vă relaxează cel mai bine?

Dormitul.

Pe cine aţi vedea ca primar în locul dvs dacă plecaţi la Cotroceni?

Nu există, unul ca mine se naşte cred o dată la vreo 500 de ani. Hai, n-o lua aşa, că mi-am luat pastila (râde). Măcar scrie în paranteză: glumă!

Vă deranjează când vă iau tabloidele la ţintă?

Domnule, nu mă deranjează, că eu am deschis cartea vieţii mele de ani şi ani. Să vă zic de un interviu pe teme de astea, prin 1998. Vine un băieţel la mine şi mă ia că eu am avut o prietenă căreia i-am cumpărat o carte: „Da domnule, am o prietenă!”. „Păi,şi ce faceţi, le creşteţi aşa?” „Da, le cresc şi le dau drumul în lume! Sunt convins că sunt foarte mulţi bărbaţi care au pentru ce să-mi mulţumească”.

„Păi, cum aşa?”, zice el. „Păi, uite aşa, băi, că am luat din banii mei, din vremea mea. Care ţi-e problema, cu ce-am exagerat? Am exagerat cu ceva?”. “Da, dar şi lu ailaltă i-aţi cumpărat maşină”. “Da, domnule, mi-a făcut plăcere să-i cumpăr o maşină. E, şi care-i problema? Nu mi-e ruşine!”

Primiţi propuneri indecente?

Da, de la babe. Nu pot să le spun că-s babe şi atunci le explic, sigur, că sunt foarte ocupat cu campaniile electorale. A, am avut o discuţie, sigur, în glumă cu fiu-meu. “Auzi, băi, nu prea spui tu cu toată gura aşa că eşti bunic”. “Mă tată, zic, am şi eu reţinerile mele, mai pot şi eu la 29-30 de ani s-o mângâi pe una pe cap şi să-i spun “fata lu tata, hai puţin pe la bunicu”? Râdea şi fiu-meu.

• Confruntările electorale: „Parcă am fi toţi mirese care stau la coadă la biserică, nu care cumva să se vadă una cu alta. Unii da, unii nu!”

• Cum s-a apucat de administraţie: “M-am dus la profesorul Mincu şi i-am zis: ‘Şefu, fă-mă director, fă-mă mare! Care-i problema? Altul mai bun decât mine, de bine, de rău, nu găsiţi prin zonă, deci care-i problema?’”

• Motto-ul preferat: „Poartă-te în aşa fel încât, dacă Universul ar fi să se ia după tine, lumea să n-ajungă la haos”

• Pianul instalat la Ambulatoriul de la Universitar: “A venit un cretin de doctor, cică, ‘Dom’le nu pot să ascult cordul dacă fata aia cântă acolo’. Zic, bine, am chemat-o pe fată, îi spun: ‘De mâine cânţi numai Wagner’. Se-ntoarce tot doctorul ăla: ‘Pot să ascult cordul, dar să nu mai cânte aşa trist, că plângem toţi de ne rupem’

• Mârlani: „Mi-a dat Dumnezeu noroc să trăiesc într-un cartier de unde am deprins verbul şi pentru ăştia. Urât mi-a fost de mârlani şi de mitocani. Îi vezi cum îşi sug măselele, cum îşi pun picior peste picior de li se văd pulpiţele”

• Ce îi face plăcere: „Primesc din când în când câte un telefon: ‘Domnule Oprescu, vă invit la Pocreacă din deal, sunt Cutare, am făcut o secţie de Primire Urgenţe’ Zic: Cine eşti tu? ‘Păi, v-am spus, doctorul Cutare, în perioada X am fost la chirurgie, la dumneavoastră’ Şi te bucuri, normal că te bucuri”

• Şpagă: „Mă-ntreabă unu’ la o emisiune: ‘Ai luat şpagă, domn’ doctor?’ NU BĂ! N-AM LUAT!”

Oprescu, pe scurt, despre:

• Gigi Becali – Un tip credincios, care exacerbează credinţa asta cam mult. Şi care crede că orice se poate cumpăra cu bani.

• Crin Antonescu – Un tip sensibil, emoţional. Acum s-a întărâtat, doreşte să lupte.

• Dinu Patriciu – Un fel de om care vede lumea de sus, din cauza mormanului. De bani, nu…

• Sorin Ovidiu Vântu – Un tip care vede lumea de jos, de sub morman

• Dan Voiculescu – Un tip care a ştiut să fie toată viaţa pragmatic

• Adrian Năstase – Idealist. După ce l-au chemat la DNA, a devenit idealist. El încă mai crede că lumea-i bună cu el.

• Corneliu Vadim Tudor – Vadim e un fel de gladiator. Nu s-a ascuns niciodată, deşi nu l-a urmărit nimeni.

• Marian Vanghelie – Ambiţios, tip ambiţios din ăsta, tinde către funcţii din care să dovedească maxima incompetenţă

• Mircea Badea – Un tip haios, plin de umor şi de multe ori un umor bun.

• Elena Udrea – O doamnă frumoasă, însă trecătoare

• Ion Iliescu – Un tip echilibrat, o să rămână o figură nepătată de toate mizeriile vremii pe care le-a trecut.

• Traian Băsescu – Un viitor comandant de navă dacă ‘om găsi una pe-acolo, pe chei, vorba lui Antonescu

• Sorin Oprescu – Un chirurg care vrea să facă bine în continuare la cât mai mulţi

Urmărește-ne pe Google News