Care e basmul preferat pe care vi-l spuneau părinţii sau bunicii când eraţi copil?
În epoca în care am copilărit eu, eram aşa de necăjiţi că părinţii nu aveau timp să ne spună poveşti. Venise războiul, tata plecase în Siberia, iar biata mama se gândea ce să ne pună pe masă a doua zi. Dar sunt poveşti superbe pe care le-am citit mai târziu şi nu le-aş putea uita niciodată ca “101 dalmaţieni”, sau “Doamna şi vagabondul”.
Pare simplu să citeşti poveşti unor copii, dar pentru a ajunge la sufletele lor, e nevoie, probabil, de o anumită sensibilitate. Care ar fi diferenţa dintre interpretarea unui rol, pe scenă sau în faţa camerei de filmat şi lecturarea unor poveşti pentru un audiobook.
Pentru mine, ca un om care face radio de peste 50 de ani, pot spune că nu mai e o problemă să ajung la sufletele ascultătorilor. Nu spun că este uşor, pentru că trebuie să joci mai multe personaje în audiobook. Copiii trebuie să înţeleagă că prinţesa vorbeşte într-un fel, vrăjitoarea în alt fel şi tot aşa.
De ce mai avem nevoie de poveşti, într-o lume în care informaţia circulă foarte rapid şi e percepută altfel de micuţi, care devin „învăţaţi” din primii ani de viaţă?
Avem nevoie de poveştile clasice şi nu de desenele animate violente care sunt astăzi pe piaţă. Copiii nu trebuie să fie învăţaţi cu urâtul, cu monştrii şi roboţi. Cred că cei mici ar trebui să înţeleagă şi să aplice mai târziu valoarea prieteniei, valoarea dragostei sau pe cea a sacrificiului.
Transmiteţi un mesaj copiilor care vor asculta poveştile citite de dvs, un sfat care să îi călăuzească în anii repezi ai copilăriei.
În primul rând vreau să le spun prăinţilor copiilor că aceste poveşti nu trebuie să lipsească din biblioteca lor pentru că sunt frumoase, captivante şi educative. Iar pe cei mici îi las să descopere o lume mai bună decât cea care îi aşteaptă.