Te-ai încumeta să guşti aşa ceva? Astea sunt cele mai ciudate mâncăruri de pe Pământ!

Peştele-balon este otrăvitor, însă japonezii, care-i spun Fugu, îl servesc în restaurante şi-l consideră o delicatesă. Bucătarii sunt instruiţi câţiva ani şi testaţi la sânge până să li se permită să-l gătească pentru clienţi, fiindcă dacă peştele e preparat incorect, clientul nu-şi va plăti cina cu cardul, ci cu… viaţa. În Japonia se înregistrează şi azi morţi din cauza consumului de Fugu, în special în rândul pescarilor care se încăpăţânează să-şi gătească singuri peştele prins.
O altă delicatesă japoneză este Shiokara, un amestec de bucăţele de diverse fructe de mare, servite într-un sos vâscos făcut din… secreţiile fermentate ale aceloraşi fructe de mare. Tot în Japonia, sunt consideraţi extrem de gustoşi ochii de ton fierţi şi biscuiţii cu viespi, în care insectele iau locul clasicelor bucăţele de ciocolată.
În China, ouăle crude de găină, raţă, gâscă ori prepeliţă sunt învelite într-un amestec de clei, cenuşă, var nestins, sare şi paie şi sunt lăsate la “macerat” câteva săptămâni sau chiar luni. Acest proces face ca gălbenuşurile să devină verde închis, iar albuşurile să capete consistenţa unui jeleu. Li se spune ouă de 1.000 de ani, miros puternic a sulf şi amoniac şi sunt servite cu orez, tofu, ceapă verde şi ghimbir.
Chinezii mai consideră adevărate răsfăţuri culinare penisul de iac şi supa din cuib de pasăre. Pentru acest din urmă preparat se culeg cuiburile unor păsări care folosesc saliva ca liant pentru alge, rămurele şi pene. Se cufundă cuiburile în apă peste noapte, ca să se înmoaie, apoi se înlătură “materialele de construcţie” şi se adaugă concentrat de pui, ceapă şi condimente. Saliva păsării dă o consistenţă gelatinoasă supei.
Capetele de somon putrezite reprezintă o masă… firească în Alaska. Cum se “prepară”: capetele de somon se înfăşoară în iarbă, se îngroapă în pământ şi se acoperă cu muşchi. Se lasă acolo până la şase săptămâni.
Eschimoşii mai au o delicatesă bizară: Akutaq, îngheţata făcută din grăsime de ren, ulei de balenă, carne de peşte mărunţită, apă/zăpadă şi fructe de pădure.
Hakarl se mănâncă în Islanda şi e preparat dintr-o specie de rechin a cărui carne e bogată în acid uric. Rechinul este eviscerat şi lăsat să putrezească într-o groapă, acoperit cu pietre. După câteva săptămâni, e scos şi e lăsat la aer, să se usuce. Când e gata de consum, are un miros înţepător de amoniac şi un gust de brânză împuţită.
După ce sunt pescuiţi, heringii sunt lăsaţi la fermentat o lună în saramură, apoi sunt ambalaţi în cutii metalice (în care continuă fermentarea). Aşa se face Surstromming, o specialitate suedeză. Celor care o mănâncă li se recomandă să deschidă conserva în aer liber, fiindcă mirosul de putreziciune este extrem de puternic.
De Crăciun, aşa cum aşteptăm noi să mâncăm cozonac, aşa aşteaptă norvegienii să devoreze Smalahove – un cap de miel fiert întreg, vreme de trei ore, şi mâncat ca atare. Ochii şi urechile se mănâncă primele, apoi restul, mergând de la frunte spre ceafă. Pe limbă şi pe muşchii oculari se dă cea mai mare bătaie, acestea fiind delicatesele.
De Anul Nou, norvegienii au pe masă altă “trufanda”: lutefisk, adică peşte (cod, de regulă) lăsat în apă o săptămână, ţinut alte câteva zile în leşie, apoi iar în apă, pentru încă o săptămână, şi în final fiert.
Sannakji este caracatiţă (de regulă, pui de caracatiţă) secţionată de vie şi mâncată de sud-coreeni cu seminţe de susan. Se pare că gurmanzii care încearcă acest preparat extrem riscă să se sufoce dacă nu mestecă bine bucăţelele de tentacule, care încă mişcă atunci când sunt băgate în gură…
O altă împuţiciune vine din Asia de sud-est: este vorba despre Durian, un fruct care arată ca un buzdugan şi despre care cei care l-au consumat (sau au încercat să-l consume) au spus că miroase a şosete purtate mai multe zile, a ceapă stricată, a carne putrezită sau a lapte actrit. În ţările în care e cultivat şi vândut pe scară largă (Indonezia, Thailanda, Malaysia, Singapore), durianul a fost interzis în hoteluri, în aeroporturi şi în mijloacele de transport public. Jing leed, adică lăcustele prăjite, asezonate cu sare, piper şi chilli, te aşteaptă la orice colţ de stradă, la vânzătorii ambulanţi, în Thailanda. Se pare că au un gust apropiat de cel de popcorn. Tot în Thailanda se mănâncă fără probleme gândaci şi greieri.
În Filipine, Cambodgia sau Vietnam e banal să mănânci un ou, trebuie să încerci balut! Este un ou fertilizat de raţă sau de găină, cu embrionul aproape dezvoltat în interior, care e servit fiert.
Tarantulele prăjite sunt specialitatea în Cambodgia. Au apărut într-o perioadă de foamete cruntă, dar azi sunt privite ca delicatese. Prin prăjire, picioarele devin crocante, iar abdomenul rămâne fraged.
În Vietnam, şobolanii sunt o adevărată plagă, fiindcă distrug mare parte din culturile din zonele rurale. Aşa că agricultorii îi prind, îi învelesc în frunze de banană şi îi vând… bucătarilor stradali, care îi prăjesc şi îi vând, la rândul lor, amatorilor de-o cină rapidă, pe băţ. Şi în Thailanda se mănâncă şobolani pe băţ, dar şi lilieci.
Tot în Vietnam e populară o supă făcută din sânge proaspăt de raţă, fâşiuţe de carne de pasăre, sos de peşte, alune şi mirodenii. Se mănâncă în special dimineaţa.
În Iran, capul de miel sau de oaie (cu tot cu creier, ochi, limbă) se foloseşte împreună cu copitele pentru a face un fel de mâncare tradiţional numit Kaleh Pacheh, consumat ca supă la micul dejun.
Cămila umplută este un preparat specific beduinilor, care se serveşte de obicei la nunţi sau la petreceri mari, prin Arabia Saudită. Cămila e golită de organe şi e umplută cu un miel, care la rândul lui e umplut cu găini. Găinile sunt şi ele umplute cu ouă şi orez. Coacerea durează cam 24 de ore, după care cămila e aşezată pe un platou uriaş, iar invitaţii îşi taie cu cuţitul bucăţica dorită.
Din organe de oaie tocate, amestecate cu ceapă şi condimente şi fierte într-un stomac de oaie pentru câteva ore, scoţienii obţin Haggis, mâncarea lor tradiţională. Una grea, deloc plăcut mirositoare şi care nu e pe gustul tuturor… Vreme de 40 de ani, acest preparat a fost interzis pe teritoriul SUA.
Din sudul Italiei, mai exact din Sardinia, vine o specialitate de brânză greu de digerat: Casu Marzu. “Savoarea” acestui preparat din lapte de oaie e dată de larve de muşte, care au rolul de a frăgezi brânza cu acidul din sistemul lor digestiv. Oficial, Casu Marzu este interzisă în Italia. Cam cum e la noi ţuica făcută-n curte. Neoficial, e consumată bine-mersi.
Larvele de molie (o specie mare cât palma) sunt consumate de ultimele triburi de aborigeni din Australia fie crude, fie prăjite. În primul caz, ar avea gust de migdale, în cel de-al doilea, pielea devine crocantă, ca la pui, iar “miezul” ar avea consistenţa omletei.
Pentru Escamoles, mexicanii adună larve de furnici din specia Liometopum, le prăjesc şi le folosesc apoi în diverse combinaţii pentru tortilla. Fanii acestei “bunătăţi” spun că escamoles e asemănător la gust cu untul.
Viermii Mopane, mari şi suculenţi, sunt fie uscaţi, fie afumaţi, apoi gătiţi cu sos de roşii ori chilli, în sudul Africii. Se pare că au gust de pui.

Recomandări

Generalul Vasile Milea, „eroul” care a ordonat reprimarea Revoluției la Timișoara. „Sinuciderea a fost practic o încercare de autorănire”

Ei şi-au învins scârba şi au testat câteva «delicatese» în vacanţă

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 9

Urmărește-ne pe Google News