Filmul „Once Upon a Time in... Hollywood” are mult stil, dar puțină substanță. Tarantino dezamăgește
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Once Upon a Time in... Hollywood” (A fost odată la... Hollywood) e cel de-al nouălea film scris și regizat de Quentin Tarantino, unul dintre cei mai mari cineaști ai tuturor timpurilor, care a promis că se va pensiona după titlul cu numărul 10. Sper doar că ăla va fi mai captivant decât cel despre care vorbim acum.
Cuprins:
Călătorim în Los Angeles-ul anului 1969 și facem cunoștință cu fictivul Rick Dalton (Leonardo DiCaprio), un actor ramolit care nu-și mai găsește locul în cinematografia modernă. Obișnuit să interpreteze dintotdeauna numai părțile negative, Rick își dă seama că nu face decât să încaseze bătaie la finalul tuturor producțiilor sale. Publicul s-a obișnuit cu ideea asta și s-a cam săturat de ea.
Dublura lui pentru cascadorii, Cliff Booth (Brad Pitt), i-a fost întotdeauna alături și depinde de succesul lui Rick pentru a-și continua propria carieră. Plin de charismă și talent, Cliff nu mai găsește loc în suflet și pentru ambiție, deci se mulțumește să trăiască permanent în umbra lui Rick.
În paralel o urmărim pe regretata actriță Sharon Tate (Margot Robbie), o personalitate reală, care a fost ucisă chiar în acel an de către membrii „familiei” Manson, gravidă fiind în opt luni și jumătate. Ni se sugerează că va juca un rol esențial, dar nu contribuie cu cine știe ce. Se duce la cinema să vadă o peliculă proprie, cumpără de la librărie o carte pentru soțul Roman Polanski, dansează și ne irosește timpul în multe alte feluri.
Nu-i pentru toată lumea
În general, „Once upon a time in... Hollywood” ne irosește timpul. Poate ai observat că nu ți-am descris vreun fir epic concret, vreo înșiruire lucidă de evenimente în care fiecare pion are o misiune precisă. Asta pentru că nu există un fir epic concret. Noua comedie-dramă a lui Tarantino e mai degrabă o înșiruire de episoade aleatorii din viețile acestor trei indivizi, care trec prin diverse stări și pățesc diverse pățanii.
Fanii înrăiți ai regizorului nu vor avea o problemă cu asta, pentru că sunt obișnuiți ca acțiunea să fie în plan secund. Tarantino pune mai mult accent pe dialogul piperat, pe personajele schițate în detaliu și pe violența justă din actul final, fără să-și bată capul cu relatarea unei istorisiri standard, care să se alinieze tiparelor scenaristicii. Îi place să experimenteze, să testeze formule noi, omagiind în același timp producțiile care i-au marcat tinerețea.
Cu siguranță, nu e un film pentru toată lumea. Trebuie să fii pasionat de culisele Hollywood-ului și de evoluția curentelor cinematografice ca să poți savura tot microuniversul ăsta clădit cu pasiune.
În plus, dacă nu știi nimic despre familia Manson sau despre povestea tragică a lui Sharon Tate, trebuie neapărat să te documentezi înainte să intri în sală, pentru că altfel vei rămâne în beznă și la propriu, și la figurat.
Artistul și mușchiul
Dac-aș avea o pălărie pe cap, mi-aș scoate-o în fața lui DiCaprio și Brad Pitt. Amândoi joacă extaordinar niște roluri complementare, dar solicitante în egală măsură. Leo e artistul, Pitt e mușchiul.
Pitt îți lipește ochii de ecran indiferent ce ar face, dovedind că nu e nevoie de profunzime ca să cucerești spectatorii. E suficient să-l vezi luptându-se cu Bruce Lee (Mike Moh) și reacționând comic la clasicele lui onomatopee ca să strigi „Mai arată-mi-l! Vreau mai mult!”.
DiCaprio merită Oscarul pentru o singură scenă de 4-5 minute, în care personajul lui – actorul – joacă un rol pe platoul de filmare. Intră în pielea antagonistului dintr-un western și își livrează replicile cu un sadism așa savuros, cu o gestică atât de expresivă, încât o colegă din distribuție îi spune: „A fost cea mai bună prestație pe care am urmărit-o în viața mea!”. Da, chiar e undeva pe-acolo.
Inutilitate pe bandă rulantă
Margot Robbie apare din belșug, fără să vorbească mai deloc, iar prezența ei constantă sugerează că va juca un rol esențial în punctul culminant. Nu e cazul. Tarantino ne conduce intențioat pe o pistă falsă, iar momentele „Sharon Tate” se dovedesc a fi complet inutile. Privind în urmă, sunt o pierdere totală de timp, ceea ce compromite experiența vizionării filmului a doua oară. Ți-aș explica exact de ce, dar aș strica surpriza.
Același lucru se aplică unei scene lungi și tensionate care-l are în centru pe Brad Pitt, în care personajul lui investighează o posibilă crimă. Când descoperă adevărul, îți dai seama că ți-ai ros unghiile degeaba, pentru un climax dezamăgitor.
Pentru ce să le ținem pumnii?
Principala mea problemă e faptul că protagoniștii nu au un țel concret, un scop pentru care să lupte și pentru care noi să-i încurajăm din scaunele de cinema.
Actorul interpretat de DiCaprio se zbate la granița dintre celebritate și uitare, chinuindu-se să rămână relevant în industrie, în timp ce cascadorul lui Brad Pitt pur și simplu trăiește de pe-o zi pe alta, văzând și făcând, fără vreun plan anume. Viețile lor sunt debusolate, iar scenariul ajunge automat să sufere de aceeași problemă.
Mult stil, puțină substanță
Echipa de producție și-a bătut capul să recreeze fizic Hollywood-ul anilor ’60, în sensul că au redecorat pe viu întregul peisaj, în loc să-l modifice pe calculator. Din cauza asta, petrecem mult timp pur și simplu admirând locul, urmărind personajele cum se plimbă aiurea, fără să primim nimic relevant pentru poveste. Practic, ni se spune: „UITE CÂT AM MUNCIT CA SĂ READUCEM LOS ANGELES LA FOSTA LUI GLORIE! TACI ȘI UITĂ-TE!”.
Ce încerc să spun e că Tarantino mizează mult pe atmosfera retro. Îi iese de minune, totul e executat magistral, dar care-i rostul? Atmosfera nu poate duce de una singură pe umeri un film lung de trei ore, iar acțiunea nu face mare lucru ca s-o sprijine.
La final de zi, rămâi cu niște peisaje credibile ale unui vechi cartier faimos, cu prestații actoricești impecabile și cu o mână de momente memorabile. E suficient încât să te mențină ancorat timp de trei ore? Nu cred.
Oricât de fermecat aș fi fost de elementele vizuale și de abilitățile lui DiCaprio și Pitt, m-am simțit tras pe sfoară. Puteam face orice altceva în timpul ăla, inclusiv să văd un film mai captivant. „Once Upon a Time in... Hollywood” e prea mult stil și prea puțină substanță.
„A fost odată la... Hollywood” rulează în cinematografele din România începând de pe 16 august.
Nota: 6,5/10.
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
