Am grijă nu doar de copiii lui, ci și de fosta sa soție

Nu sunt o tipă sociabilă, ăsta e felul meu dintotdeauna și nu am ce să fac. De aceea, nici nu prea am pri-etene, iar relațiile cu colegele mele de serviciu se rezumă doar la probleme profesionale și cam atât. Dar după ce am divorțat, am devenit de-a dreptul ermetică și multă vreme, la birou, nici măcar nu s-a știut că familia mea s-a destrămat. Atunci am suferit enorm și credeam că voi rămâne singură toată viața. Nu-mi venea să cred că sunt o femeie divorțată, că soțul meu m-a părăsit așa, dintr-odată -cu toate că ne înțelegeam bine -, din cauză că eu nu puteam să îi ofer copilul pe care și-l dorea atât de mult.

Degeaba am urmat ani în șir tratamente după tratamente, concluzia medicilor a fost implacabilă: nu exista nicio șansă să devin mămică! La douăzeci și nouă de ani, câți aveam pe atunci, această sentință m-a aruncat în cea mai neagră depresie. Apoi, despărțirea de omul drag a accentuat nevoia de a mă izola de toată lumea. Serviciul îmi oferea singurul contact cu oamenii (aveam și muncă de teren), altfel cred că aș fi uitat până și să vorbesc, mai ales că în birou eram doar eu și calcula-torul, rar îmi trecea cineva pragul.

Am fost foarte surprinsă într-o zi când, venind de pe teren, am găsit ușa deschisă larg la birou și, înăuntru, doi copii. Băiețelul, de vreo șase-șapte ani, se juca la calculator, iar fetița, ceva mai micuță, era așezată la biroul meu și desena.

Recomandări

De ce Tudor Duma zis „Maru”, dealerul de droguri al lui Vlad Pascu, a fost pedepsit cu indulgență de instanța de fond: „A vândut doar canabis, o substanță care nu e greu de procurat”

— Cine sunteți voi, copilași, și cine v-a dat voie să intrați în acest birou? i-am întrebat încet, ca să nu-i sperii.

— Ne-a lăsat tati puțin aici, ca să nu-l deranjăm, că are treabă. Tanti Ioana, să știi că noi suntem foarte cuminți și nu ne-am atins de nimic, m-a informat, politicos, băiatul.

— De unde știi tu cum mă cheamă? Ne-am mai întâlnit?

— Da, când ne-ați dat cadourile de întâi iunie! Eu sunt Robert, iar pe surioara mea o cheamă Alexia. Tata a zis să stăm aici până când vine el să ne ia.

— Bine, dar să nu faceți dezordine. Eu plec puțin…

Am ieșit din birou aproape năucă. Habar nu aveam care dintre colegii mei putea fi tatăl acelor copii. într-adevăr, în acel an, de Ziua Copilului, eu am fost cea care a cumpărat și a împărțit cadourile, dar nu reținusem fi-gurile micuților. M-am retras la o țigară, cu gândul de a afla apoi care dintre colegi m-a considerat atât de tolerantă, încât să îmi încalce teritoriul.

Nu o spun cu plăcere, dar trebuie să recunosc faptul că nu prea eram simpatizată la locul de muncă. Până să termin țigara, a apărut și misteriosul tătic. Era Vladimir, șeful de la departamentul Comercial.

— Bună, Ioana! Sper că nu te-au alungat din birou năzdrăvanii mei! Azi am fost nevoit să îi iau cu mine, după grădiniță și școală, și, văzând că tu ești plecată, cea mai bună soluție mi s-a părut să îi instalez în biroul tău. Te-ai supărat?

Recomandări

Fabrică de pașapoarte românești falsificate, descoperită la Kiev. Cât costa documentul fictiv

— Nu, doar că nu știam ai cui sunt!

— Ei, acum știi. De când m-a părăsit mama lor, am angajat o bonă, dar uneori ea nu poate veni, iar azi a fost ocupată și mama.

— Dar soția ta unde este?

— Te pomenești că nu știi!

— De unde să știu?

— Măcar din bârfe, că doar luni de zile subiectul a fost întors pe toate fețele…

— Eu nu am auzit nimic și, sinceră să fiu, nici nu mă interesează. Nu-i nicio problemă cu copiii, sunt simpatici. Poți să îi lași acolo cât vei, că nu mă deranjează, am încercat eu să fiu mai amabilă decât de obicei.

— Nu, pe ei îi iau chiar acum, dar cu tine nu am terminat… Te invit într-o zi, când vrei tu, la o cafea, să stăm și noi de vorbă ca doi oameni care se simt singuri…

— Eu nu mă simt singură și nici nu am intenția să plâng pe umărul cuiva. Dacă tu asta crezi despre mine, ai fost informat greșit…

— Doamne, cât ești de suspicioasă! Ce mă fac eu cu tine?

— Las-o baltă, nu mă interesează decât relațiile de serviciu dintre noi.

— Am înțeles, să trăiți! La cafea, vom vorbi doar despre relațiile de serviciu! m-a asigurat el, făcându-mi șmecherește cu ochiul.

După ce și-a luat copiii și a plecat, eu mi-am văzut liniștită de treabă, uitând cu totul de întâmplare. Dar după ce am terminat programul și am ajuns acasă, nici nu am apucat să mă schimb de haine, că a sunat telefonul:

Recomandări

De ce au votat tinerii un extremist. Diana Filimon, cofondatoare Gen, știri: „Călin Georgescu e un epigon, nimic altceva. Copiază modele care au funcționat. Este doar accidental un lider”

— Ioana, nu te cuibări în fotoliu, pentru că vreau să te scot în lume și nu accept niciun refuz! am auzit în receptor o voce hotărâtă de bărbat.

— Cine e la telefon?

— Un tătic obosit, care te roagă din suflet să îl salvezi!

— Vladimir, tu ești?

— Cine altul?!

— Repet, nu ai găsit persoana potrivită. Eu nu am chef să ies acum din casă și, în fond, ce rost ar avea?!

— Aha! îți închipui că, dacă ai trecut printr-un divorț, trebuie să îți pui cenușă în cap! Uite că eu nu accept un refuz, ce o să faci? Dacă nu ai chef să ieși în oraș, voi veni eu la tine!

— în niciun caz! Bine, am să ies eu… Trebuie să vorbim și să punem punct acestor neînțelegeri.

Destul de indispusă de insistențele lui Vladimir, m-am îmbrăcat în grabă și am plecat spre locul de întâlnire, hotărâtă să nu mă las atrasă în cine știe ce aventură care să alimenteze bârfele de la serviciu. Era suficient să ne zărească vreun coleg împreună și se termina cu liniștea mea! Acesta a fost și motivul pentru care am refuzat să merg la o terasă, deși era o seară superbă, și am insistat să intrăm într-un local.

— Crezi că te compromiți dacă bei ceva în compania unui bărbat încornorat și abandonat? m-a întrebat Vladimir, imediat după ce ne-am așezat la masă.

— Nu asta contează acum, spune-mi, pe scurt, de ce ai ținut să ne vedem!

— Aș dori să ne căsătorim, mai pe scurt de atât nu se poate spune!

— Poooftiiim?!

— M-ai obligat să încep cu finalul, acum suportă consecințele!

— Ai luat-o cumva razna? Sau doar aveai chef să îți bați joc de cineva și m-ai găsit pe mine?

— Ai tot dreptul să crezi asta, dar, dacă ai puțină răbdare, o să îți dai seama că ești foarte departe de adevăr. întotdeauna

mi-ai plăcut, și în calitate de colegă, dar și ca femeie. Tu erai măritată, eu eram însurat, deci admirația mea era pur platonică. Apoi, lucrurile s-au schimbat pentru amândoi. Degeaba am tot încercat să îți atrag atenția, tu nu aveai disponibilitate decât pentru propria-ți suferință. știu totul despre divorțul tău, iar acum, vrei, nu vrei, vei asculta și povestea mea. Spre deosebire de tine, în căsnicia mea au apărut doi copii, pe care îi iubesc enorm, dar care nu au fost prea doriți de soția mea, de vreme ce a plecat fără regrete după altul și nu a avut nimic împotrivă să mi-i lase mie… S-a făcut deja un an de zile de când nu a trecut să-i vadă pe copii…

— Dar ei cum au suportat toate astea?

— I-am protejat cât am putut și sper că am și reușit. în ultimul timp, nici nu au mai întrebat de mama lor, iar eu le tot promit că, în curând, vor avea și ei o mămică. Nu știu când și cum l-ai cucerit pe Robert, dar astăzi m-a întrebat dacă tu vei fi mămica lui. și uite, m-am hotărât să îți spun, pe nerăsuflate, tot ce am pe suflet. Sigur, cererea mea în căsătorie este cât se poate de serioasă și rămâne valabilă, de aceea te rog să privești lucrurile din această perspectivă.

— Deocamdată, totul mi se pare absurd!

— Dacă ai vrea să-mi cunoști mai bine copiii, dacă ai vrea să vii seara la noi și să-ți petreci puțin timp cu ei, ți-ai schimba părerea… Sunt niște drăgălași!

— Sunt convinsă de asta. Dar… Pe tine nu te-am privit niciodată ca pe un posibil partener de viață.

— Păi, privește-mă așa de acum înainte! Discuția aceasta atât de imprevizibilă m-a scos cu totul din indiferența față de viața mea și, încet, încet, m-am gândit că nu e chiar atât de aiurea ceea ce mi-a propus Vladimir.

Privind în urmă, am realizat că, într-adevăr, el mi-a dat de mult de înțeles că mă place, dar eu nu aveam dispoziția necesară pentru a răspunde încercărilor lui de apropiere. Cel mai mare obstacol era toc-mai faptul că era căsătorit, apoi nu am mai fost la curent cu ceea ce i se întâmplase.

Vladimir a avut inspirația să nu mai bată niciun apropo în legătură cu eventuala noastră căsătorie, în schimb, avea grijă ca zilnic să găsesc flori pe birou și, din când în când, să-i aducă pe copii în vizite „întâmplătoare”. Treptat, am început să mă gândesc mai mult la ei, la familia pe care și-o doreau, la sentimentele tatălui lor pen-tru mine; ideea că le-aș putea deveni mamă, de unde la început îmi era total indiferentă, a început să-mi placă tot mai mult. Mai ales că micuții se atașaseră de mine și-mi dăruiau toată dragostea lor.

— Ioana, tu știi că la grădiniță toți copiii au mămică? Te rog, vrei să fii tu mămica mea? m-a întrebat Alexia într-o zi.

— Sigur că da, dar trebuie să ai răbdare să facă nunta! Ai uitat ce ne-a spus tăticu’ ? i-a răspuns Robert, înainte ca eu să apuc să spun ceva.

— Măi copii, nu e chiar atât de simplu să vă fiu mămică…

— Ba da! Uite, noi îți vom spune mami încă de acum, vrei?

— Nu, nu încă…

Totuși, lucrurile nu au mai putut fi amânate mult timp și, după câteva luni de la propunerea lui Vladimir, am acceptat să mă căsătoresc cu el. La nuntă, i-am invitat pe toți colegii și, spre surprinderea mea, chiar cred că s-au bucurat pentru noi. Adevărata mea viață a început imediat după ce m-am mutat la Vladimir. Parcă m-am trezit din hibernare. Mă simțeam iubită, dorită și împlinită ca femeie. Copiii erau foarte fericiți că au și ei mamă și tată, iar soacră-mea mă aprecia deschis pentru curajul pe care l-am avut, căsătorindu-mă cu un bărbat cu doi copii.

Nu vreau să credeți că nu îl iubesc pe Vladimir. Dimpotrivă, sunt convinsă că de-abia alături de el am aflat ce este adevărata dragoste. Dar cum totul era prea frumos ca să fie adevărat, a trebuit să fim tulburați. Lovitura a venit exact de unde nu ne mai așteptam, adică de la Lorena, fosta soție a lui Vladimir…

La vreo trei ani de la căsătoria noastră, l-a sunat pe Vladimir și l-a rugat să accepte o întâlnire cu ea. Mai întâi, el a refuzat-o, apoi, la insistențele mele, i-a spus că este de acord să o vadă, dar numai în prezența mea. Nu numai că Lorena a acceptat condiția, dar chiar s-a bucurat că voi fi de față.

Mă gândeam că dorea să reia legătura cu copiii, lucru firesc la urma urmei, însă ea avea o problemă mult mai serioasă. Pe scurt, mai avea doar câteva luni de trăit, căci avea cancer, și nu avea pe nimeni alături care să o îngrijească.

— Vă rog, nu mă alungați și voi, așa cum au făcut toți cei pe care i-am cunoscut! Ai mei nu vor să mă mai vadă, în spital nu pot să stau tot timpul, așa că, efectiv, nu am unde să îmi petrec ultimele luni din viață…

— Doar nu vrei să te luăm la noi?! a întrebat-o Vladimir, mirat.

— Nu, dar poate îmi plătiți chiria unei garsoniere…

— Bun, și cine o să aibă grijă de tine? a continuat Vladimir. întrebarea lui a rămas multă vreme suspendată în aer, până am simțit că mă sufocă și am explodat:

— Poate chiar eu ar trebui să o îngrijesc…

Am regretat imediat ceea ce am spus, dar nu mai puteam să-mi retrag cuvintele. Soacra mea, când a aflat despre asta, a fost foarte revoltată de pretențiile Lorenei, apoi, după ce i-am amintit că, totuși, ea i-a dăruit doi nepoți, s-a mai îmblânzit.

— Bine, cum vrei, dar eu nu am de gând să îi fiu infirmieră. Dacă tu crezi că poți să faci asta, bine, dacă nu…

— Nici mie nu îmi vine ușor să fac asta, mai ales cu ea, dar nici nu pot să o las așa, după ce ne-a cerut ajutorul.

Până la urmă, pe Lorena am instalat-o în apartamentul meu, tocmai eliberat de chiriași, niște studenți care absolviseră. Starea ei e din ce în ce mai gravă, iar durerile sunt tot mai mari. îmi este îngrozitor de greu să o văd chinuindu-se, dar trebuie să îi fiu alături.

M-am frământat mult dacă să le spun sau nu copiilor ce se întâmplă, dar nimeni nu mă ajută să iau o decizie în acest sens. Lorena spune că îi este foarte dor de copii, dar că nu vrea să o vadă în halul în care este, de aceea se mulțumește doar cu fotografiile lor. și Vladimir este de aceeași părere. Dar dacă, atunci când vor mai crește și vor afla ade-vărul, copiii ne vor acuza că nu le-am permis să își vadă mama?

Vă rog să mă credeți că nu știu cum e mai bine să procedez, deși sunt o femeie în toată firea.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News