L-am scos din pușcărie și l-am luat de bărbat

M-am născut în urmă cu treizeci și opt de ani, într-o comună din județul Cluj. Părinții mei, oameni gospodari, aveau de toate, așa că nu le-a fost greu să-i facă toate poftele singurei lor fete, Violeta. Eram cel mai frumos îmbrăcată, aveam cele mai frumoase jucării, aduse din străinătate și cumpărate la prețuri exorbitante. Nici nu se punea problema ca eu să rămân în comună, ca alte fete, care se măritau la șaptesprezece ani și făceau o droaie de copii. Nu, părinții mei îmi hărăziseră o soartă mai bună. S-au gândit să urmez Facultatea de Medicină, să mă fac medic, profesia cea mai respectată la noi în comună. Nu m-am opus acestei idei nu pentru că aș fi fost fiica perfectă, care nu iese din cuvântul părinților, ci pentru că mi-a plăcut ideea de a fi medic. Chiar voiam să salvez vieți, să le pot fi de folos semenilor mei. Așa se face că, la vârsta de optsprezece ani, am intrat la facultate, iar la douăzeci și patru am terminat-o. Tata și-a pus atunci mari speranțe în mine și a început să tragă sfori prin Cluj, ca să mă angajeze la Spitalul Municipal. Zicea:

— Să te vezi tu agățată acolo, că pe urmă faci o specializare în străinătate și, cum ești o fată deșteaptă, o să ajungi șefă de clinică. Eu însă am avut alte planuri.

Recomandări

E oficial: Senatul implementează recunoașterea facială a angajaților. Dar aceasta va fi făcută de către agenții SPP – EXCLUSIV

— Tată, am acceptat deja un post.

— Da, unde?

— La penitenciar. A crezut că n-a auzit bine. S-a ridicat din fotoliu, de unde stătea, s-a clătinat câteva clipe, apoi a izbucnit:

— Cum… la penitenciar? La pușcărie? Păi ce, tu ai terminat ultima, ești proasta proastelor, să te duci acolo, printre hoți și ucigași? Nu, trebuie să vorbim cu unchiu-tău, să aranjeze el ceva, nu se poate așa ceva!

— Tată, dar nu înțelegi! Eu am cerut să mă duc acolo.

— Nici vorbă! Te rog foarte mult să-ți schimbi imediat opțiunea! Nu se poate ca fata mea să lucreze într-un asemenea loc infect!

Ce scandal a fost atunci! Vreo săptămână nu ne-am vorbit, după ce tata mi-a reproșat că sunt o fiică nerecunoscătoare, că-mi bat joc de el după toate eforturile pe care le-a făcut pentru mine. La un moment dat, a zis că mi-am pierdut mințile, că e o nebunie de moment sau un elan tineresc, un capriciu.

— Nu e nimic din toate astea. Vreau să le fac bine și acelor sărmani. și ei au nevoie de îngrijire medicală, fiindcă sunt oameni ca și noi.

— Pușcăriașii nu sunt oameni, sunt niște ratați. Calitatea de om nu o au cei care te jefuiesc sau ucid!

— Dar sunt totuși oameni, iar acolo, în închisoare, plătesc pentru ceea ce au făcut.

Recomandări

Gabriel Resources continuă „asaltul judiciar” pentru aurul din Apuseni. Canadienii susțin că hotărârea tribunalului de arbitraj n-a fost recunoscută legal în România

Am rămas fermă pe poziție și, în toamnă, îmi luam postul în primire: o cămăruță întunecoasă cu o fereastră cu zăbrele. Aveam o masă, un pat pentru consultații, două scaune și un dulap pentru medicamente.

Directorul închisorii, un bărbat la vreo șaizeci de ani, s-a uitat ciudat la mine când m-a văzut.

— Mă așteptam la vreo urâțenie de femeie, drept să vă spun. Fiindcă m-am mirat când am auzit că ați cerut postul ăsta. și mi-am zis că e ceva în neregulă cu dumneavoastră, că ați pățit vreun necaz, de vă îngropați tinerețea aici. Vă dau un sfat, deși interesul meu e altul: fugiți cât mai puteți, că ăsta-i iadul pe Pământ, nu-i loc de stat! Mai ales când o să-i vedeți pe cei periculoși… și, drept să vă spun, nici nu vreau să am probleme…

— Cum adică?

— Mă înțelegeți, cred. Sunteți o femeie frumoasă, iar aici sunt bărbați care n-au mai văzut de ani de zile o femeie…

— Sunt sigură că mă descurc.

și am rămas, bineînțeles. Nu pot să spun că mi-a fost ușor să mă obișnuiesc în locul acela și chiar am avut momente când îmi venea să ies pe poartă și să nu mă mai întorc niciodată. Era, așa cum fusesem avertizată, o altă lume, cu alte reguli, dar am rezistat, fiindcă mi-am spus de nenumărate ori că trebuie să rezist, fiindcă și acei deținuți erau oameni, și ei aveau

Recomandări

Faptele pentru care a fost pus Călin Georgescu sub control judiciar. De ce lipsesc din ordonanță cele mai grave acuzații

suferințele lor. Nu vă pot împărtăși acum, în câteva rânduri, experiența mea de acolo, nu vă pot spune prin ce am trecut, ce fel de oameni am întâlnit. Cert este că ai de-a face cu o altă lume, de asta să fiți siguri. Eu v-am scris ca să vă povestesc cum mi-am cunoscut soțul și prin câte încercări am trecut pentru ca iubirea noastră să reziste în fața prejudecăților.

țin minte și acum: era într-o vineri după-amiază și mi-a fost adus un pacient care acuza dureri de stomac.

— Un prefăcut, doamna doctor, mi-a zis gardianul. Ăștia n-au nici pe dracu’, scuzați de expresie! Adică, după ce bagi cuțitul într-o femeie te mai doare și burta…

Era vorba, într-adevăr, de un criminal: își ucisese soția cu șapte lovituri de cuțit, după ce o prinsese cu altul în pat. Bărbatului cu care a prins-o îi dăduse drumul, nu-i făcuse nimic, dar pe ea o pedepsise pentru infidelitatea ei. Fusese condamnat la douăzeci și cinci de ani de închisoare. Mă așteptam să văd intrând în cabinet un individ cu trăsături dure, cu figură abrutizată, de criminal înrăit. Căci ce om ar fi putut face un asemenea gest? Dar nici pomeneală de așa ceva. M-am trezit față-n față cu un bărbat cu trăsături fine, cu o privire blândă.

— Citiți Dostoievski, a zis el în timp ce se așeza, arătând cu bărbia spre cartea de pe masă.

M-am uitat mirată la el, fiindcă, într-adevăr, citeam Dostoievski, dar cartea era pusă cu fața în jos. Dacă recunoscuse coperta de pe spate, asta însemna că avea habar de acea carte.

— Obișnuiam să-l citesc înainte și este unul dintre autorii mei preferați. și acum citesc, dar nu prea mai am ce, fiindcă pe cele din biblioteca de aici le-am terminat. De altfel, ca să fiu sincer, de aceea am și venit la dumneavoastră. N-am nimic la stomac, dar voiam să vă rog să-mi împrumutați câteva cărți.

Mă privea cu speranță. Atunci am avut prima îndoială în ceea ce privește motivul pentru care a fost închis: dacă acest om nu făcuse nimic rău? Dacă era nevinovat? Dar cum toți cei de acolo spun că sunt nevinovați, m-am gândit că nu avea rost să-l întreb.

— Vă întrebați, desigur, dacă sunt vinovat. știu că, orice v-aș răspunde, nu m-ați crede. Dar sunt nevinovat.

Am tăcut, n-am zis nimic, și mi-am plecat privirea. Mă simțeam tare ciudat în prezența lui. Parcă eram stingherită de faptul că eu eram în libertate, puteam pleca oricând acasă, eram liberă să merg pe stradă, oriunde voiam eu, iar el era închis. Parcă îmi citea gândurile, căci a zis:

— Nu trebuie să vă fie jenă, asta-i viața. Nu înseamnă însă că m-am resemnat. Sper ca, într-o zi, să se descopere că nu eu sunt făptașul. Așa e, soția mea era cam iubăreață, dar tocmai de aceea nu merita să-mi îngrop tinerețea aici. Credeți că mă puteți ajuta? m-a întrebat el direct și am tresărit, căci nu știam la ce se referă: la cărți sau la dovedirea nevinovăției lui?

— Poftim? am întrebat eu trăgând de timp, pentru a mă dumiri ce a vrut să spună.

— Mă refer la cărți. Mă puteți ajuta?

— Da, cred că da, o să mă mai gândesc… De fapt, de ce nu? Nu văd de ce nu v-aș împrumuta câteva cărți.

— Doar sunteți sigură că vi le voi restitui, nu plec nicăieri, a glumit el.

Mi-a mulțumit și s-a ridicat, apoi a ieșit, salutându-mă politicos.

Am rămas uitându-mă ca hipnotizată la ușa pe care ieșise, și abia seara târziu, când eram acasă, în patul meu primitor, cu așternuturi curate, mi-am dat seama că mă îndrăgostisem de acel bărbat. și culmea era că îl credeam, chiar îl consideram ne-vinovat. Fiindcă eram sigură că nu m-aș fi putut îndrăgosti de un criminal. Inima, simțurile m-ar fi avertizat că e un criminal, nu se putea altfel. Ceea ce simțeam pentru acel necunoscut era atât de neobișnuit, încât nu puteam împărtăși nimănui că-mi furase inima. Nici măcar prietenei mele.

Mi-am zis, la început, că n-o fac pentru că nu sunt sigură de sentimentele mele, că trebuie să mi le verific mai întâi. Dar, de fapt, n-o făceam pentru că încălcasem regulile, era limpede, și aș fi fost condamnată pentru asta. Nici măcar prietena mea cea mai bună n-ar fi sărit în sus de bucurie. Mi-ar fi zis:

— Bravo, mă bucur că ți-ai întâlnit jumătatea în persoana unui condamnat la douăzeci și cinci de ani de închisoare! și nu orice fel de condamnat, ci unul care și-a omorât soția în chinuri groaznice!

De aceea trebuia mai întâi să-i demonstrez nevinovăția. știam că doar așa oamenii îl vor accepta din nou printre ei, recunoscându-și greșeala. A doua zi dimineață, l-am sunat pe un reputat avocat din oraș și l-am rugat să redeschidă cazul, totul pe cheltuiala mea.

— Nu vă înțeleg, mi-a zis acel avocat. Nu aveți decât un motiv pentru a face acest lucru, dar tot nu vă înțeleg. însă o să fac tot ce-mi stă în putință pentru a afla adevărul.

în după-amiaza aceea, i-am adus lui Vladimir, căci așa îl chema, un teanc de cărți. Le-a privit lung și și-a trecut mâna peste coperta fiecărei cărți, mângâindu-le așa cum ar fi mângâiat o femeie.

— Nici nu știți ce mult înseamnă acest gest pentru mine… Dacă ar fi fost alta situația, v-aș fi invitat în oraș, ca să vă răs-plătesc. Așa, trebuie să vă rămân dator.

Când a luat cărțile, mâinile noastre s-au atins, din întâmplare. Nu mi-am tras mâna și el s-a uitat la mine, întrebător.

— Sunt aici pentru încă mult timp…

— Ar trebui să fiți mai optimist, i-am zis eu.

N-a zis nimic și s-a îndreptat spre ușă. Acolo a rămas o clipă pe loc, apoi s-a întors și mi-a zis:

— Credeți că am de ce?

Adevărul e că îi era teamă să-și facă speranțe. în acel loc, speranțele pot ucide. Speranțele deșarte… După o săptămână, timp în care m-am convins că m-am îndrăgostit cu adevărat de el, i-am răspuns la întrebare. Avea de ce! Atunci ne-am sărutat pentru prima oară, în cabine-tul acela mic și auster.

După care ne-am îndepărtat unul de altul, jenați puțintel.

— știi, am rupt eu tăcerea, am angajat un avocat. E cel mai bun din oraș. Sunt sigură că va izbândi.

— Dacă tu ești convinsă, atunci sunt și eu. Mai ales că acum am de ce să-mi fac planuri, am pentru ce trăi.

A încercat să mă avertizeze în legătură cu reacția oamenilor. Dar i-am răspuns că nu-mi pasă, nu mă interesează ce cred ei.

— Dacă va reuși să facă recurs, procesul oricum poate dura ani de zile…

— Nici asta nu mă interesează, am să aștept.

Am convenit apoi să păstrăm ascunsă relația noastră, pentru că, altfel, m-ar fi mutat de acolo. Trei ani, cât a durat procesul, am știut să ne ascundem atât de bine, că nimeni nu a bănuit o clipă faptul că noi doi ne iubeam. Avocatul acela a fost într-adevăr bun și l-a găsit pe adevăratul făptaș. Vladimir plecase de-acasă atunci, își găsise nevasta în pat cu altul și ieșise imediat, scârbit. în schimb, amanta iubitului soției sale se răzbunase, ucigându-și rivala. Adevărul ieșise așadar la iveală, acum statul îi era dator lui Vladimir cu… șase ani din viață.

Prima sa zi de libertate a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea.

— Abia aștept să te prezint părinților mei! i-am spus. Mai ales că mă bat la cap de nu știu când să mă căsătoresc. Iată, acum le împlinesc visul!

— în altă zi, nu acum. Acum aș vrea să mă cufund într-o cadă cu apă fierbinte, cu multă spumă… și tu să fii cu mine în cadă…

Dacă primul nostru sărut a fost în cabinetul medical, între pereții aceia reci și plini de igrasie, prima noastră noapte de dragoste s-a desfășurat într-o cameră de hotel. M-am simțit minunat în noaptea aceea, nu cred să mai existe un bărbat atât de tandru ca el…

A doua zi dimineață, li l-am prezentat părinților mei. Poate că ar fi trebuit să-i pregătesc înainte, dar mi-am zis că e mai bine așa.

Ei, n-a fost. Mai ales că Vladimir a

răspuns într-un mod foarte sincer întrebărilor.

— Ai înnebunit? Vrei să-l omori pe taică-tău? mi-a zis mama printre dinți când eram numai noi două în bucătărie. Doamne, cu ce ți-am greșit să ne pedepsești așa?! N-ai găsit și tu pe altcineva decât un pușcăriaș?!

— E un fost pușcăriaș! și era nevinovat! A fost închis pe nedrept.

— Pe drept, pe nedrept, chestia e că a fost la pușcărie. Ai tu timp să explici fiecăruia în parte că nu e vinovat? Crezi că oamenii au timp să te asculte?

— Dar nici nu-mi pasă de ce zice lumea, dacă vrei să știi. îl iubesc, mă iubește, nu mă interesează!

Am ieșit din bucătărie, crezând că am lămurit lucrurile. Dar acesta n-a fost decât începutul. Tata a făcut urât de tot, amenințându-mă că mă dezmoștenește. Degeaba îi spuneam eu că Vladimir e nevi-novat, nici nu voia să audă vreo explicație de-a mea. Nici ceilalți n-au vrut să înțeleagă, așa că, în scurt timp, m-am trezit complet izolată. Oamenii se uitau ciudat la mine, de parcă aș fi făcut ceva rău. Despre rude, mătuși, nepoți și veri nu vă mai vorbesc. Mi-o aruncau verde-n față că le fac neamul de râs, că nu se așteptau la o asemenea ocară tocmai din partea mea. Mă ocoleau când mă vedeau pe stradă, ca și cum aș fi fost o ciumată. Culmea, tot așa se purtase cu mine și prietena mea cea mai bună, Alina, în care avusesem atâta încredere, dar care în final m-a dezamăgit.

— Bine, accept să fiu în continuare prietena ta, dar cu o condiție: să nu-mi aduci pârnăiașul în casă!

Nu m-am putut abține și i-am trântit, evident, ușa în nas. Vladimir a observat că mă bat cu toată lumea pentru el, de fapt anticipase acest lucru și mi-a propus să ne mutăm într-un alt oraș.

— începem o viață nouă, mi-a zis el. Urmele trecutului trebuie lăsate pe străzile Clujului, nu trebuie să le luăm cu noi.

Ne-am mutat în Brăila, unde nimeni nu ne știa. Avem doi copii mari și o căsnicie așa cum mulți și-ar dori să aibă. Toată viața asta minunată pentru că am avut încredere în bărbatul iubit și am pus mai presus decât toate iubirea mea pentru ei.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News