Multe femei s-au ars o dată măritându-se cu cine nu trebuie… La fel de multe și-au ratat destinul pentru că s-au încăpățânat să creadă că toți bărbații sunt la fel. Pe de o parte, au dreptate, pe de alta, însă, la fel de bine s-ar putea spune că și femeile sunt toate la fel. 0 să vă convingeți de asta citindu-mi povestea!
Pe Mișu îl rodea gelozia mai ceva cum rod acarienii o saltea de pat. La început, nu vedeam nimic suspect la el, dar cu timpul m-am prins că omul are o problemă gravă și adâncă. Cum v-am spus, ascunsă bine sub piele, ca acarienii din saltea… Mi-am dat seama că, pentru el, sunt un obiect și nimic altceva după doar o săptămână de la nuntă.
— Dumnezeule, Mișu, m-ai speriat!
— Speriat?! De ce, iubire?
— Ai venit așa, pe la spatele meu…
— Of, iubire, și eu care am vrut să-ți fac o surpriză…
— Bine, bine, surpriză… Dar ne știm de un an de zile și nu ai mai venit nicio-dată la muncă după mine să îmi faci o surpriză…
— Vrei să spui că-mi ascunzi ceva?
— Exagerezi, Mișu! Vreau să spun că m-am speriat, atâta tot!
Bineînțeles că știa totul despre mine, ca orice soț, de altfel. Numai că, așa cum v-am spus deja, după ce ne-am căsătorit, a început să se folosească de tot ce știa. Cunoscând adresa locului meu de muncă, Mișu al meu și-a făcut un obicei din a veni pe neanunțate la ser-viciu. Argumentul lui era că dorea să mă protejeze.
— Dar nu sunt singură! și nu am 5 ani! am continuat eu discuția.
— Elena, nu vezi că se întâmplă atâtea nenorociri?
— E ziua în amiaza mare, nu are ce să seîntâmple!
— Mă faci să cred că îmi ascunzi ceva…
— Sunt doar luată prin surprindere, atâta tot… am încercat eu să-l fac să înțeleagă.
El nu și nu. Vedea în felul în care am reacționat cum că i-aș fi ascuns ceva. Poate că bulversarea mea i-a dat de gândit asta, habar n-aveam la acea vreme ce era în mintea lui. Cert e că nu mi-a plăcut deloc gestul lui. Am simțit că nu avea încredere în mine. Nu spun că nu înțeleg surprizele, dar vorba unei prietene bune: „Sunt surprize și surprize, iar pe unele e bine să le știi”. Credeam că am lămurit povestea. Când am ajuns acasă, Mișu a reluat discuția. Cu și mai mult nerv!
— Explică-mi, Elena, ce nu îți con-vine?
— Ce ai? Ce e cu tine? Mai e ceva de explicat?
— Sigur că e! Normal! mi-a zis el, răspicat.
— Hai, Mișu, asta e în loc de poftă bună?! am încercat eu să liniștesc apele.
— Ăsta e doar aperitivul, Elena! Aperitivul, da, teribilă dreptate avea!
Din acea zi și-a arătat, treptat, colții. Acarienii din el nu mai puteau sta ascunși, sorbeau din sângele răbdării mele cu și mai multă poftă, se umflau ca niște gogoși în uleiul fierbinte. Soțul meu suferea de gelozie cronică. A ținut ascunsă mult timp rotița lipsă din mintea lui și totul a degenerat în momentul în care mă acuza de lucruri pe care eu nu le făcusem. Noroc că mi-a picat fisa la timp.
Nu am lungit chinul prea mult și, după un an de iubire nebună și două luni de căsătorie chinuită, am divorțat. Credeți că am renunțat să trăiesc? Aiurea! Am ieșit în lume, am cunoscut oameni noi, am continuat să-mi caut sufletul-pereche.
— Cum? Cu o bucată de măr?
— Exactcumauzi!
— Nu-mi vine să cred…
— Nici mie atunci când am văzut-o murind sub ochii mei…
— Victor, e incredibil ce îmi spui… și cum a reușit să supraviețuiască un bărbat ca tine?
— Nu prea ușor… Era tot ce aveam, gândește-te că urma să devină și mamă…
— Victor, nu îmi revin!
— ți-am spus istoria mea ca să vezi că se poate și mai rău decât să ai un soț gelos. Se poate să îți moară soția în brațe pentru că s-a înecat cu o bucată de măr… Ca să nu mai spun că aștepta și un copil…
Am acceptat să am o discuție față în față cu Victor după 10 zile în care am vorbit cu el aproape non-stop pe un site de socializare. Amândoi ieșiserăm dintr-o tragedie, era clar, numai că fiecare înțelegea altceva prin propria tragedie. și dacă e să fiu obiectivă, povestea lui era mult mai traumatizantă decât a mea. Istorisirea sa mă uimise de-a dreptul. Am realizat, ascultându-l, că, femei sau bărbați, toți avem metehnele noastre, suferințele noastre, problemele noastre. Că fiecare le vede din propria-i perspectivă -ne-am născut cumva învățați știind cum să ne comportăm în fața unei dureri? Să nu dramatizăm prea mult… Atât eu, cât și Victor dețineam ceva ce nu mulți dețin: dorința de a merge mai departe. Nu puterea, specific. Dorința!
— Ești nebun? Atât de repede?
— Da, Elena! Vreau să ne mutăm împreună! Vreau să mă trezesc alături de tine, să stau la masă cu tine, să ne împiedicăm unul de altul în mica mea garsonieră! mi-a zis Victor la scurt timp după ce ne cunoscuserăm și fizic, nu numai virtual.
— Nu știu… nu sunt pregătită!
— Povești! Nu există a fi sau a nu fi pregătit pentru o relație! Poți fi pregătit sau nu pentru plajă, pentru mers la piață, pentru mai știu eu ce… Dar nu pentru dragoste, hai, măi Elena! încerca să mă convingă Victor.
Propunerea lui era destul de ispititoare. Cu toate astea, aveam rețineri. Nu îl cunoșteam prea bine. Bine, vorbiserăm noi ceva timp, ne și întâlniserăm și făcuserăm dragoste, dar, cu toate astea, ecuația nu era completă ca să am rezultatul final. Am avut eu presentimentele mele pe care realitatea mi le-a confirmat!
— Ce poftiți, vă rog?
— Am venit să-mi ocup locul!
— Ce loc, domnișoară?
— Locul alături de bărbatul pe care îl iubesc!
— E luat, duduie!
— Vreau dovada!
— Dovada e sub ochii tăi! Victor e luat, însurat, cununat! Vezi-ți de viața ta!
Iar dacă nu, ai gnja să nu ți-o iei!
Poc! I-am trântit ușa în nas frumoasei străine! Mă mutasem cu Victoraș al meu, în mica și cocheta lui garsonieră, când într-o zi l-a căutat la ușă o tinerică perorând aberațiile de mai sus. Deci ăsta mi-era bărbatul care făcea pe amorezatul cu mine… Fierbeam, turbam, fierbeam, turbam… Mi se umflase capul de nervi. De ce nu mi-am ascultat instinctul? Scăpasem de un gelos și dădusem peste un afemeiat?
— Elena, ai să râzi…
— Te rog! Chiar vreau să râd… Fă-mă să râd dacă poți!
— Femeia aceea… Ei bine, o știu dinainte de a te cunoaște pe tine…
— și de ce a venit acum la ușa ta?
— Pentru că nu acceptă gândul că nu vreau să fiu cu ea. De fapt, nici nu am vrut…
— Bine, ceva trebuie să fi fost…
— A fost, da, m-am dus la ea acasă și am descoperit că are patru copii, și nu unul, cum îmi spusese…
— Ha! Ha! Ha! Serios?
— și serios, și adevărat. Când i-am auzit spunând toți patru „mama”, nu prea m-am văzut eu „tata”, a continuat Victor.
— Bine, și de unde știe adresa ta?
— Sunt bărbat și eu, am adus-o o dată lamine…
Am putut înțelege explicația lui. Nu era nimic de condamnat în argumentul său. M-a amuzat întreaga întâmplare. și m-a liniștit. Teama s-a risipit. Puteam avea încredere în Victor, cu care, apropo, nu mă măritasem încă. Am făcut-o după aceea. Mi-am dat seama că el este sufletul meu pereche și nu l-am lăsat să-mi scape printre degete. și bună alegere am făcut! Pentru că au trecut douăzeci de ani de-atunci, iar astăzi ne dăm seama că se poate întâmpla ca un om să moară, într-un mod stupid, pentru ca alți doi să se întâlnească și să se iubească până la adânci bătrâneți. Până la urmă, despre asta e viata. Despre dorință.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!