Adevăr, minciuni și trădarea Ucrainei. Invențiile administrației Trump cu privire la război aduc daune profunde poziției globale a Americii
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Opinie de Alec Russell
Cuprins:
Aproape de începutul Stalingradului, prima parte a duologiei epice a lui Vasili Grossman despre Rusia și totalitarismul din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, două personaje au un schimb de replici aprins. În centrul disputei lor se află o controversa cu privire la faptul dacă pot exista mai multe adevăruri.
De ce contează o minciună
„Dacă începem să ne jucăm cu două adevăruri, vom avea probleme”, concluzionează unul dintre ei acid. Corespondentul de război rus devenit autor al cărții „Război și Pace” din epoca sovietică a considerat că acesta este ultimul cuvânt în materie. Nu și Donald Trump, după cum ni s-a reamintit din nou în această săptămână. „Când pornești un război, trebuie să știi că poți câștiga un război”, a spus el despre președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, în timpul ultimei sale crize de extemporalitate privind invazia Rusiei. „Nu pornești un război împotriva cuiva care este de 20 de ori mai mare decât tine și apoi speri că oamenii îți dau niște rachete”.
De ce contează această minciună, s-ar putea întreba unii. Cu siguranță toată lumea știe că Rusia a început războiul. Și, oricum, Trump și anturajul său și-au evidențiat de mult timp relația lejeră cu adevărul. Chiar săptămâna aceasta, JD Vance, vicepreședintele, a dat vina pe Europa pentru invazia Irakului din 2003, în care a servit, pentru că nu a protestat suficient. „Sincer, dacă europenii ar fi fost puțin mai independenți și puțin mai dispuși să se ridice”, a declarat el pentru site-ul de știri Unherd, „atunci poate că am fi putut salva întreaga lume de la dezastrul strategic care a fost invazia Irakului condusă de americani”.
Serios? Încercați să-i spuneți asta lui Dominique de Villepin, ministrul de externe al Franței la acea vreme. Pentru cei care au amintiri neclare despre numărătoarea inversă pentru acel război dezastruos ales de America, accesați YouTube și redați discursul pasionat al lui De Villepin la ONU.
Trump însuși promovează ideea să nu fie luat prea în serios
Admiratorii lui Trump, desigur, spun că oamenii nu ar trebui să fie atât de pretențioși. Un confident al președintelui și al cercului său intim îmi spune că Trump și consilierii săi sunt fani ai luptelor profesioniste și cred că politica ar trebui să se desfășoare public în același spirit de luptă simulată. Trump este un maestru în ceea ce privește promovarea ideii că nu ar trebui să fie întotdeauna luat prea în serios. Replica sa „Am spus eu asta?”, cu o sprânceană obraznic ridicată, este acum un fel de leitmotiv.
Și există, desigur, o istorie a unei astfel de autoironii de tipul „eu, bătrânul prostuț” atunci când un președinte este surprins. Ronald Reagan îmi vine în minte. Dar există o mare diferență între alunecarea lingvistică a politicii de zi cu zi și răstălmăcirea istoriei. Există un motiv pentru care scriitorii, de la Eschil la Milton, s-au confruntat cu dispute privind originile conflictelor. Ei au înțeles - și au explorat - cât de valoroasă poate fi ca armă politică întunecarea cauzei unui război.
Ideea că adevărul este „prima victimă a războiului” a fost mult timp un clișeu. Ficțiunea lui Trump despre Ucraina îmi amintește de replica „Through the Looking-Glass” a sârbilor bosniaci care asediau Sarajevo la începutul anilor 1990. Chiar și în timp ce aruncau obuze în capitala bosniacă de pe dealurile din jur, susțineau că ei sunt victimele. Totuși, cel puțin propaganda lor putea fi ușor combătută pe teren.
Îndoielile care apar după minciunile lui Trump
În schimb, Trump are cel mai răsunător megafon din lume. De fiecare dată când rostește astfel de minciuni, el creează și mai multe îndoieli în America cu privire la istoria implicării sale în război și continuă să confunde întrebările legitime cu privire la Ucraina cu punctele de vedere ale Rusiei.
Linia MAGA este că guvernul lui Zelenski este disperat să continue războiul pentru a putea rămâne la putere. Aceasta este o prostie. Cu siguranță, guvernul are defecte. Recrutarea sa pentru forțele armate, de exemplu, a fost calamitoasă. Și, fără îndoială, se va afla în cele din urmă că o parte din ajutorul militar a fost deturnat.
Cu toate acestea, după cum poate vedea oricine merge în Ucraina, adevărul este că oamenii sunt epuizați și disperați după pace - dar aceasta trebuie să fie o pace justă și sigură, care va asigura că Rusia nu poate lua o pauză și apoi să invadeze din nou. Cu toate acestea, nu este vorba doar despre decență și dreptate pentru Ucraina. Este vorba, de asemenea, despre locul Americii în lume.
Încrederea aliaților săi tradiționali se pierde pe zi ce trece. Oficialii din Asia de Sud-Est se întreabă în mod deschis dacă aceasta poate fi recâștigată vreodată. Mulți oficiali europeni susțin că a dispărut pentru viitorul previzibil. Neadevărurile flagrante de la Casa Albă întăresc acest sentiment. În Stalingrad, un viitor membru al partidului comunist pledează în favoarea concentrării asupra „adevărului viitorului” - adică viziunea utopică a partidului - în loc să se concentreze asupra realității crunte.
Aceasta este calea Trump. Ignoră faptele și se concentrează pe un viitor fantezist sau chiar „măreț”. Grossman acordă pe bună dreptate o atenție redusă acestui aspect. Așa cum unul dintre personajele sale îi răspunde tăios idealistului: „În război … există un singur adevăr”.
