CRONICĂ DE FILM/ “Touch me not” al Adinei Pintilie, câștigătorul Ursului de Aur, te provoacă să ieși din zona de confort

Urmărim un grup de personaje cu diverse dizabilități fizice, de la lipsa totală a părului până la malformații grave, cum încearcă să-și identifice punctele forte și să se iubească pe sine așa cum sunt. Totul se întâmplă în cadrul unor ședințe de terapie interactivă, unde lucrează pe perechi, comunică deschis între ei și se pipăie reciproc.

În paralel, ni se cere să empatizăm cu Laura (Laura Benson), o femeie de vreo 50 de ani, care se luptă cu pudoarea. Stând de vorbă cu un bărbat transsexual (Hanna Hofmann) sau plătind un alt tip să se masturbeze în fața ei, ea speră că va descoperi secretul intimității, că va învăța să-și iubească trupul.

«Cel mai curajos film de la Berlin»

Regizată de Adina Pintilie, coproducția româno-germano-ceho-bulgaro-franceză a fost premiată cu prestigiosul Urs de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, ediția 2018. E același trofeu pe care l-a câștigat “Poziția Copilului” în 2013.

Unii critici au descris “Nu mă atinge-mă” ca fiind cea mai curajoasă peliculă din competiție. Într-adevăr, are “cojones” suficient de mari încât să trateze fără perdea un subiect sensibil: nevoia de intimitate a persoanelor cu dizabilități.

Recomandări

De ce bate pasul pe loc dosarul doctoriței care a luat mită de 926 de ori în timpul pandemiei. Medicul Venera Vatan a „făcut” peste 48.000 de euro din vaccinarea „la chiuvetă”

Doar că subiectul ăsta fascinant e întrerupt constant de un bărbat devenit femeie, care vorbește mult despre el/ea însuși/însăși, despre transformarea lui în ea. Și momentele astea sunt destul de interesante, dar locul lor era într-o altă poveste. Acum, parcă trebuia să vorbim despre handicap, iar transsexualitatea nu este unul.

Două ore de disconfort

“Nu mă atinge-mă” este exemplul perfect de film de artă fără priză la public. Sigur că e valoros cultural și invită la dialoguri intelectuale interminabile, dar oferă divertisment cu pipeta, iar în toate cazurile pare total neintenționat. Îți vine să râzi pe alocuri, dar nu știi dacă e OK s-o faci. Zâmbești pe sub mustață, încordat.

Filmul Adinei Pintilie te menține crispat, într-o stare neplăcută, cu care rămâi și după ce se reaprinde lumina în sală. Ești ca personajul Laurei, care se simte incomod când e atinsă de altcineva. Spre deosebire de ea, nu ajungi să depășești situația, ci doar s-o înțelegi.

Paradoxal, merită lăudat pentru efectul ăsta neplăcut. Orice film care te scoate din indiferență e un succes, din orice unghi l-ai privi. “Nu mă atinge-mă” provoacă spectatorul să renunțe la preconcepții și să privească așa-zisa anomalie prin ochii celui care trăiește cu ea, ai celui care este considerat anormal.

Recomandări

Schema banală prin care contabila și casiera au furat 360.000 de lei din bugetul Muzeului „Ștefan cel Mare”. Au profitat că nimeni nu le controla

Ne dă de gândit, dar cu ce scop?

“Trupul este un dar, iar viața este o călătorie de-a lungul căreia trebuie să mă bucur de acest dar”, spune Christian (Christian Bayerlein), care suferă de atrofie musculară spinală. Boala înfiorătoare i-a răpit controlul asupra propriului corp, dar asta nu îl împiedică să se bucure de timpul petrecut pe pământ. Tânărul refuză să trăiască precum o legumă.

Replici de genul ăsta te pun pe gânduri, te fac să-ți reevaluezi existența, dar îți trece repede. Pe scurt, rămâi cu ideea: “Da, domle, normal că și ei au nevoie de intimitate. Bravo lor pentru că reușesc!”. Apoi, îți vezi mai departe de viață, ca și cum nici n-ai fi urmărit filmul.

Sexualitatea persoanelor cu dizabilități nu e o temă care să mobilizeze publicul către activism social, așa cum e – spre exemplu – nevoia lor de a se deplasa ușor prin oraș. E doar o chestiune personală a lor, în care nu avem de ce să ne băgăm nasul. Și nici să medităm prea mult asupra ei.

Hollywood are ce învăța de aici

Măcar e de apreciat consecvența filmului: Adina Pintilie a ales o exprimare minimalistă, pe care o aplică și vizual, și narativ, și auditiv. Decorul e compus aproape exclusiv din fundaluri albe, fără accesorii inutile. Firul epic e ca și inexistent – urmărim mai degrabă o înșiruire de schițe reunite sub aceeași umbrelă tematică. Coloana sonoră se rezumă la vocea unui bărbat care zbiară onomatopee.

Recomandări

Orgoliul doamnei Lasconi și victimele colaterale

Indiferent că ne plac sau nu aceste decizii creative bizare, urmărim o viziune unitară, uniformă. Se stabilesc de la început niște reguli și chiar sunt respectate. E ceva tot mai rar întâlnit în cinematografia modernă, unde filmele au ajuns să semene cu produse asamblate în scârbă de mii de angajați ai unor fabrici.

Genial sau groaznic?

Unii adoră drama asta, alții și-ar scoate ochii numai să fie scutiți de vizionarea ei. Înțeleg ambele tabere, dar adevărul trebuie să fie undeva la mijloc.

“Nu mă atinge-mă” te bombardează cu imagini și noțiuni deprimante, îți compromite starea de spirit, dar, în același timp, te pune pe gânduri. Dacă tot ai fost azvârlit în afara zonei de confort, nu mai ai nimic de pierdut “rumegând” ce ți se dă să “rumegi”. Nimic, în afară de două ore din timpul tău liber.

“Touch Me Not / Nu mă atinge-mă” debutează în cinematografele românești azi, 15 martie. Mergi să-l vezi dacă ai chef de-un semidocumentar suprarealist, de o provocare senzorială stranie, dar înarmează-te cu (multă) răbdare și asigură-te că ai mintea deschisă. Altfel, e posibil să părăsești sala din primele 5 minute.

Nota: 6,5/10

Citește și:

Fotbalul e pasiune, tot agricultura e baza! Țucudean își face abator, dar e supărat că nu prea găsește mână de lucru

Urmărește-ne pe Google News