Cine a fost Carol al II-lea, rege al României

Cine a fost Carol al II-lea

Carol al II-lea a văzut lumina zilei la 3 octombrie 1893 (n.n. – alte surse dau ca dată de naștere ziua de 15 octombrie), la Sinaia, ca primul fiu al principelui moştenitor Ferdinand I – al doilea fiu al lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al lui Carol I – şi al principesei Maria de Edinburgh, și a dobândit la naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen.

Tânărul Carol a fost educat conform tradițiilor aristocratice ale acelor vremuri, atât în România, cât și în străinătate, fiind pregătit să își asume un rol important pe scena politică și diplomatică a Europei. El i-a avut ca profesori, între alții, pe Nicolae Iorga și Gheorghe Murgoci. A absolvit Școala Militară din București, iar după promovarea examenului de bacalaureat, în 1912, a fost trimis să urmeze cursurile Academiei Militare din Potsdam.

Carol a avansat treptat în ierarhia militară, de la sublocotenent (1908) până la gradul de general (1923). Odată cu accederea tatălui său pe tron, la 27 septembrie 1914, după moartea unchiului său, Carol al II-lea devenea principe moștenitor la vârsta de 21 de ani, iar două luni mai târziu primea statutul de senator de drept în Reprezentanța Națională, aflăm de pe Enciclopediaromâniei.ro.

Recomandări

Elena Lasconi, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Muncim și tot săraci suntem” | EXCLUSIV

Căsătoria cu „Zizi” Lambrino și prima renunțare la tron

În timpul Primului Război Mondial, Carol al II-lea era ofiţer în armata română, fiind conducătorul Regimentului 2 „Regina Elisabeta” de vânători și cercetași, la acea vreme una dintre cele mai reușite instituții din toată țara. Îi plăcea să petreacă mult timp alături de soldați, chiar și pe front, dar, treptat, acest obicei a dispărut după ce Carol a început o relație amoroasă cu Ioana „Zizi” Lambrino, o tânără care provenea dintr-o familie nobilă, dar care nu avea rang regal.

De altfel, prima mare criză din viața viitorului monarh a apărut în august 1918. Deși România era în plin război, principele moştenitor a părăsit unitatea militară din Tg. Neamţ pe care o conducea onorific, deghizat în uniformă de ofiţer rus și s-a căsătorit în secret cu „Zizi”, la Odessa. Carol încălca, astfel, două principii fundamentale: de a nu se căsători cu cineva dintr-o familie regală şi de a nu dezerta din armată.

Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa pentru a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară. Acesta a acceptat să revină, dar nu era dispus să renunţe la căsătorie, preferând să renunțe la prerogativele sale de principe moștenitor. Regele Ferdinand l-a trimis la mănăstirea Horaița din județul Neamț, de unde nu avea voie să plece.

Recomandări

Ultimatum de 24 de ore pentru Putin: „Ori oprește agresiunea, ori le dau ucrainenilor rachete Taurus să atace Rusia”, anunță Friedrich Merz, favoritul la postul de cancelar al Germaniei

Între timp, Casa Regală și guvernul au făcut presiuni asupra Ioanei Lambrino ca să renunțe la căsătorie în schimbul unei sume de bani, însă ea a refuzat, dorind să devină „Zizi de Hohenzollern”. Deși din relația celor doi rezultase un fiu, Mircea Grigore, Carol nu s-a mai opus anulării căsătoriei, iar regele a decis să îl amnistieze. Astfel, considerată ilegală conform legilor dinastice ale Casei Regale Române, căsnicia a fost anulată printr-o decizie a tribunalului, în ianuarie 1919, mai precizează sursa citată anterior.

Carol al II-lea, a doua renunțare la tron

Carol şi „Zizi” Lambrino continuau să comunice prin intermediul scrisorilor, iar regele Ferdinand primea zilnic note informative despre cei doi. În următoarea perioadă, familia regală a încercat prin diverse metode să îi ţină despărţiţi, însă Carol a refuzat constant să fie trimis la călătorii în străinătate pentru a fi îndepărtat de soţia sa.

În urma presiunilor exercitate de Ionel Brătianu şi de mama sa, Carol a plecat din nou pe front alături de regimentul său. În acest context a fost consemnată a doua renunţare a lui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei, iar în august 1919, a redactat două scrisori. Una era pentru „Zizi” Lambrino, în care se recunoştea ca soţul ei şi tatăl copilului pe care aceasta îl purta în pântece, şi una pentru tatăl său, prin care îl anunţa de decizia luată.

Recomandări

Filmul intervenției medicale în cazul lui Silviu Prigoană, prezentat pas cu pas de DSU: „Au efectuat fără oprire manevrele de resuscitare”

În ianuarie anul următor, după o serie de încercări ale Curții Regale de a-i ține despărțiți pe cei doi, Carol s-a hotărât să revină asupra deciziei sale, iar în februarie îi cerea lui Ferdinand să considere ca nulă şi neavenită scrisoarea pe care i-o trimisese, iar în conformitate cu legile Familiei Regale, renunța la relația cu „Zizi” Lambrino. Ea a părăsit ţara împreună cu fiul său care se născuse între timp, primind în schimb o substanţială pensie viageră.

Căsătoria cu Elena a Greciei și relația cu Elena Lupescu

Trimis într-o excursie de studii peste hotare, Carol avea să o cunoască în Elveția pe principesa Elena a Greciei și a Danemarcei, o alianță de prestigiu între casele regale europene. Cei doi aveau să se căsătorească în martie 1921, iar din această căsnicie se năștea la 25 octombrie în același an viitorul rege Mihai I al României.

Cei trei au locuit la Bucureşti, într-o casă de pe Şoseaua Kiseleff, care le-a fost pusă la dispoziție de Guvern. Deși căsătoria părea să fie un pas înainte în ceea ce privește stabilizarea vieții personale a lui Carol al II-lea, problemele nu au întârziat să apară. El începea o relație amoroasă intensă și controversată cu Elena Lupescu, o femeie de origine evreiască, care nu era bine văzută nici de familia regală, dar nici de opinia publică. Referitor la momentul în care s-au cunoscut cei doi, există informații contradictorii.

În memoriile sale, Elena Lupescu susține că s-a întâlnit pentru prima dată cu Carol când erau copii, în timp ce Constantin Argetoianu, ministrul Internelor din timpul lui Ferdinand I, povestea că aceștia s-ar fi cunoscut la Sinaia, în timpul războiului. În schimb, în însemnările sale zilnice, Carol menționase data de 14 februarie 1925 ca dată la care o întâlnise pe Elena. Această relație extraconjugală avea să provoace a doua mare criză din viața lui Carol.

Proclamarea lui Mihai ca principe moștenitor

Regele Ferdinand I l-a trimis pe Carol la Londra cu scopul de a reprezenta Casa Regală a României la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii. În realitate, cuplul regal a luat această decizie pentru a-l îndepărta temporar pe fiul lui de amantă.

După ce a participat la funeralii, Carol a plecat la Paris, unde s-a întâlnit cu Elena Lupescu, iar de acolo cei doi au călătorit împreună la Veneția. Pe data de 12 decembrie 1925, el i-a trimis o scrisoare tatălui său prin care îl înștiința că renunță din nou la prerogativele de moștenitor. Șocat, regele l-a trimis în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a încerca să îl convingă pe Carol să se răzgândească.

De această dată, însă, decizia a fost definitivă. Pe 28 decembrie, Hiott s-a întors la București cu o nouă scrisoare de renunțare, care a fost datată „Milano, 28 decembrie 1925”. Principele a plecat în exil împreună cu amanta sa și, după ce au trăit la Milano, Nisa, Monte Carlo, Cannes și Biaritz, ei s-au stabilit la Paris, unde principele a luat numele de Carol Caraiman. 

În acest context, Ferdinand a convocat Consiliul Coroanei și le-a adus la cunoștință celor prezenți decizia lui Carol. În urma celei de-a treia renunțări la tron a fiului său, Ferdinand I l-a desemnat pe fiul acestuia, Mihai, ca principe moștenitor. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta decizia de renunţare a lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, iar principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului. De asemenea, se constituia o așa-numită Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, dacă acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului.

Prima domnie a lui Mihai I

Mihai I a devenit prima dată rege al României în anul 1927, după moartea bunicului său Ferdinand I. Deoarece pe atunci avea doar 6 ani și nu putea guverna, a fost nevoie să se înființeze o așa-numită Regență, care avea în componență trei membri: principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand I și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație. Prin apariția Regenţei începea o nouă etapă în istoria monarhică a României.

Treptat, s-au conturat două tabere politice cu viziuni substanţial diferite privind instituţia Regenţei. De-o parte era Partidul Național Liberal, care acţiona pentru menţinerea actelor de la 4 ianuarie 1926, iar de cealaltă parte Partidul Național Ţărănesc, care recunoştea Regenţa, dar pe care o critica vehement, ameninţând chiar cu anularea actelor de la 4 ianuarie şi restaurarea pe tron a lui Carol II-lea.

În aceste condiții, instabilitatea politică și economică din România a crescut. Fostul principe şi-a manifestat pentru prima dată dorinţa de a reveni în ţară la 31 iulie 1927, în cotidianul parizian „Le Matin”, dar guvernul de la București a interzis publicarea acestei declaraţii în presa românească şi a confiscat ziarele străine venite în țară în care apărea această declarație.

Mai mult, la sugestia lui Brătianu, I.G. Duca a redactat un document în care era prezentat modul în care Internele trebuiau să acţioneze dacă Carol s-ar putea întoarce în ţară. Aici se contura un curent de opinie în favoarea fostului principe, susţinători care erau denumiţi „carlişti”. Ţărăniștii au pornit o amplă campanie de răsturnare a guvernului liberal, iar în mai 1928 a avut loc o adunare populară la Alba-Iulia, cu prilej cu care s-a consemnat prima tentativă de revenire în țară a lui Carol. Acesta trebuia să sosească în timpul adunării, iar pe 10 mai să fie proclamat rege. Planul a eşuat, însă.

Revenirea pe tron a lui Carol al II-lea

După trei ani, în 1930, aflat încă în exil, Carol dădea în continuare semne de interes faţă de Coroană. El a convocat trei ataşaţi din Franţa împreună cu care a pus la punct planul revenirii în ţară. El urma să părăsească Hexagonul cu un automobil spre Munchen, de unde urma să urce într-un avion cu destinația Bucureşti. Zis și făcut. Cei trei au plecat de la Paris pe 3 iunie și au ajuns la Munchen după o călătorie de două zile. De aici au luat avionul care, după o serie de peripeții, generate de o serie de defecţiuni la aparatul de zbor, Carol avea să aterizeze în capitala României pe 6 iunie.

Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Iuliu Maniu – prim-ministrul de atunci – a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, invocând considerente de ordin moral, mai exact că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I căruia îi jurase credinţă.

Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale pe 8 iunie 1930, pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale, potrivit Casamajestățiisale.ro. În acea zi, cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României, în timp ce fiul său Mihai a primit titlul onorofic de Mare Voievod de Alba Iulia.

Episodul alegerilor din decembrie 1937

Inteligent și erudit, cu un excelent dar oratoric și cu carismă, Carol al II-lea s-a lăsat copleșit nu o dată de slăbiciuni și de excese care au adus mult rău propriei persoane, familiei și mai ales, țării. Aventurile sale, dar și defectul de a se înconjura de o societate îndoielnică i-au pus în umbră abilitatea de a domni, chiar dacă a fost un monarh căruia i-a plăcut „meseria de Rege” și care avea o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative și administrative, se precizează pe site-ul Casamajestățiisale.ro.

Odată proclamat rege, el a încercat să modernizeze România și să-i consolideze poziția pe scena internațională, însă domnia sa a fost caracterizată de corupție, favoritisme și instabilitate politică. O mare parte din influența sa era atribuită relației cu Elena Lupescu, care a fost privită de mulți ca o manipulatoare care exercita o influență nefastă asupra regelui.

Dând dovadă de inteligenţă, Carol al II-lea a folosit momentul alegerilor din decembrie 1937 pentru a instaura în țară un regim monarhic autoritar, autoritarismul fiind o caracteristică a majorităţii statelor europene din acea perioadă. Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului. De altfel, pentru prima dată în istoria politică a României, nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară, ceea ce avut consecinţe dezastruoase.

După alegeri, Carol al II-lea l-a desemnat premier pe Octavian Goga, însă și acesta a avut aceeași soartă cu ceilalți 14 prim-miniștri, fiind demis în februarie 1938. Drept urmare, regele Carol a dizolvat Parlamentul și a instituit un regim de autoritate monarhică.

Abdicarea, exilul și sfârșitul lui Carol al II-lea

În septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial, iar anul următor a marcat sfârșitul României Mari. Astfel, în contextul pierderii unor teritorii importante ca Basarabia, Bucovina, nordul Transilvaniei și Cadrilaterul, dar și a ascensiunii regimului fascist în Europa, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, considerat singura persoană capabilă să conducă ţara în acest context intern şi internaţional.

Acesta a fost învestit prim-ministru cu puteri depline în stat, iar Carol a fost nevoit să abdice – de această dată definitiv – în favoarea fiului său Mihai I și să plece din nou în exil. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut călătorind alături de Elena Lupescu, cu care s-a căsătorit la 7 iulie 1947. Cei doi s-au stabilit la Estoril (Portugalia), acolo unde Carol avea să moară în urma unui infarct, la 4 aprilie 1953. În 2003, rămăşiţele sale pământești au fost reînhumate la Mănăstirea Curtea de Argeş.

Foto: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro