Sala este scăldată în lumină, podiumul lung străluceşte în lumina reflectoarelor, iar oameni eleganţi îşi caută agitaţi locurile… În cadrul uşii, o fată tânără, Magda Coman, zâmbeşte larg fiecărui invitat. Chipul încordat trădează însă multe emoţii: “Vă mulţumesc că aţi venit, o să vedeţi o prezentare de modă mai specială. Nu o să regretaţi”. Femeia este frumoasă. Stă într-un scaun cu rotile şi strânge cu putere mânerele capitonate. Chiar şi din postură asta, silueta şi ţinuta trădează atitudinea unui model de succes.
O muzic antrenantă umple încăperea şi luminile îşi micşorează intensitatea. Magda se grăbeşte să ajungă în culise, urcând cu greu o rampă improvizat. În interior, atmosferă de mare prezentare de modă. “Haideţi, fetelor, să le demonstrăm că nu suntem cu nimic diferite faţă de restul oamenilor!”, sună îndemnul Magdei. Paisprezece tinere îşi aliniază în faţa cortinei scaunele cu roţi mari. Urmează un ropot asurzitor de aplauze. Fetele cu dizabilităţi defileaz pe podium, dezinvolte, într-o prezentare inedită de mod. O fac pentru a demonstra că viaţa nu se opreşte la primul hop. O fac pentru a ajuta alte persoane cu dizabilităţi.
În spate, Magda le priveşte cu mândrie. Apoi, închide ochii şi retrăieşte îngrozitorul accident de maşină, petrecut în anul 2005, care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna… Şoseaua se pierde uşor, prinsă parcă în jocul roţilor de maşină, care se învârt, răsturnate, în gol. Magda vede, aude, inspiră fumul şi simte mirosul puternic de benzină arsă… Corpul însă nu o mai ascult… Se descoperă în amintiri şi simte o puternică lovitură. Ceva i-a frânt drumul. E prizonier în propriul corp şi acesta refuz să se mişte. Cineva ţipă la ea. Încearcă să-i zâmbească, dar nu poate. Zâmbetul ei frumos a ajutat- o mereu. Acum, şi el a trădat-o. De ce o întinde pe pat? Nu vrea. Vrea să meargă acasă. Nu e pat. E o targă. “Nu mă băgaţi în salvare! Gata, nu mai plâng. Promit!”. Amintirea se estompează, apoi revine dureros…
Un psiholog în cărucior a salvat-o
Magda s-a trezit la spital. “Eşti nebun! Nu e adevărat! Cum adică nu o să mai pot merge niciodată?! Ce glumă e asta? Eu aseară am mers, am defilat pe podium”, le spunea fata medicilor care i-au dat teribila veste. Acum, la nouă ani distanţă, rana s-a cicatrizat.
“Recuperarea a fost îngrozitoare… Am apelat la terapii şi la psihologi, dar a fost inutil. Eram legumă. Apoi, am întâlnit un psiholog care era paralizat de la gât în jos, care trecuse prin aceleaşi coşmaruri. Întâlnirea cu el m-a ajutat enorm. Mi-am spus că dacă acest om poate să trăiască aşa, pot şi eu”, ne-a mărturisit tânăra. Uşor-uşor, a înţeles că viaţa trebuie trăită, că trebuie să o ia de la zero. A terminat Facultatea de Psihologie, pentru că şi-a dorit să consilieze persoane cu handicap. Cunoaşte bine trăirile celor care se trezesc, într- o dimineaţă, imobilizaţi. Doar cei care sunt nevoiţi să împingă roţile mari ale cărucioarelor pot înţelege… Dar nu s-a oprit aici.
“Am organizat o serie de prezentări de modă. Evenimentul, numit «Atipic Beauty», este unic în România. Manechinele sunt chiar fete în scaun cu rotile, iar spectacolele au scop caritabil. Am reuşit să strângem bani pentru un copil care suferă de o boală gravă de piele şi să dăruim cărucioare persoanelor paralizate, care nu şi le permiteau. Nu mă consider un erou, încerc doar să ajut oamenii…”, ne-a dezvăluit Magda Coman.
Tinerele paralizate de la brâu în jos au acceptat să participe la o prezentare de modă în scopuri caritabile
Are o fetiţă în vârstă de 5 ani
La sfârşitul fiecărei prezentări de modă, tânăra merge în mijlocul podiumului şi schiţează o reverenţă. Mulţumeşte cu lacrimi pentru fiecare zâmbet pe care îl primeşte… Apoi, duce degetele la buze şi trimite un sărut către o fetiţă din public, Rafaela. Frumoasă ca o prinţesă, copila de 5 ani îi transmite că o iubeşte enorm. E fetiţa ei şi dovada vie că viaţa merge înainte. Acesta este modul prin care Dumnezeu i-a zâmbit din nou.
Are nevoie de un sediu pentru fundaţie
Magda Coman a înfiinţat o fundaţie, “Open your heart”, pentru persoanele care nu se pot deplasa. Îi este foarte greu, din cauză că nu are fonduri. Dar nu renunţă. Viaţa a învăţat-o să nu se dea bătută. Visează ca într-o zi să aibă o organizaţie bine structurată. Deocamdată, speră să găsească un sponsor care să o ajute cu un sediu, pentru că în acest moment este nevoită să se vadă cu bolnavii prin spitale sau prin parcuri.