10 filme cu teme sociale pe care merită să le vezi la TIFF 2022

Crăița Nanu este cineast, scenarist, producător și jurnalist. De-a lungul timpului a scris în publicațiile Vice, Sub25 și Ziarul Metropolis. De 6 ani este selecționer de filme străine pentru Transilvania Film Festival (TIFF). 

Iată selecția ei pentru cititorii Libertatea.

1. „Precum în cer”. O biblie balcanică, în care există miracole, dar omul nu știe ce să facă cu ele

În Heavens Above („Precum în cer”), regizorul sârb Srdan Dragojevic ia trei comedii negre, suprarealiste, ale scriitorului francez Marcel Aymé și le adaptează astfel încât să amintească despre societatea din veche Iugoslavie. Apoi le întinde în timp, din 1993 până în 2026. 

În prima, un bărbat bun și blând se trezește pe nepusă masă cu un halou deasupra capului. Comunist convins, vrea să scape de drăcovenie, dar nu reușește, așa că se lasă pe mâna nevestei, care ajunge la concluzia că păcatul este singura lui scăpare. A doua poveste include o execuție planificată, o conversație cu interlocutor divin și un miracol, în timp ce a treia se petrece într-un viitor în care distanța dintre săraci și bogați a căpătat proporții imense, pe care doar arta le-ar putea umple. Păcat că nu e liberă. 

Recomandări

Maia Sandu a câştigat un nou mandat de preşedinte al Republicii Moldova, după ce l-a învins în turul 2 al algerilor pe Alexandr Stoianoglo

„Heavens Above” („Precum în cer”) poate fi văzut în secțiunea Supernova. 

2. Posibilități iluzorii în Polonia anilor ‘70, în filmul „Noroc chior”

Într-una din secvențele de început ale filmului Blind Chance („Noroc chior”), de Krisztof Kieszlovski, urmărim o jucărie arc cum coboară niște scări și apoi finalizează jos, balansându-se pentru scurt timp, din ce în ce mai lent, de pe un cerc pe altul. „Parcă a murit”, spune personajul lui Witek, un tânăr student la medicină care a decis să renunțe la facultate după moartea tatălui și a prins, în ultima secundă, trenul spre Varșovia. Acolo se află, privind pentru prima oară jucăria fără cap, care are nevoie de un simplu imbold pentru a parcurge un drum în ritm propriu. 

Recomandări

Cazul ce poate răsturna dosarele lui Mario Iorgulescu şi Vlad Pascu. Avocaţii lor aşteaptă decizia judecătorilor

Suntem în Polonia anilor ‘70, o perioadă când orice mișcare destabilizatoare era chestionată și interpretată. „Blind Chance” revine în același punct de trei ori, construind trei posibile realități ale acestui timp. Witek mai întâi prinde trenul și ajunge în interiorul partidului. A doua oară ratează trenul la muchie și se trezește pe drumul opus, finalizând printre ilegaliști. Iar a treia oară, trenul este din nou ratat, dar tânărul este calm, decide să revină la facultate și rămâne într-o zonă neutră. Toate poveștile se termină surprinzător și la final plutește ideea că, după o pierdere imensă și prea proaspătă, omul se aseamănă cu un arc, ghidat de instinct, gata să pornească în orice direcție l-ai împinge. 

*O amplă retrospectivă a regizorului, cu nu mai puțin de 12 titluri, va rula pe tot parcursul festivalului. 

3. „Căpitanul Volkonogov a scăpat” – Poate un singur individ să absolve o vină colectivă?

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

Într-o secvență din „Captain Volkonogov Escaped”, călăul face training de împușcat în cap, într-o curte interioară din Leningradul anilor ‘30, despărțită de strada aglomerată doar de un gard înalt. Oamenii așteaptă să fie executați aliniați cu fața la zid. Soldații sunt grupați în fața călăului, om cu istorie și valoare, singurul capabil să folosească constant un singur glonț per om. 

„Mai întâi să dăm drumul la amortizor”, spune el și pornește un picamer așezat lângă gard. Apoi începe demonstrația. Secvența asta, de o practicalitate sadică, seamănă cu întregul sistem căruia îi aparține: o mașinărie sângeroasă de epurat oameni. Toți cei care nu contribuie la ea sunt în pericol de a fi anihilați, în timp ce restul ascultă picamerul și se încăpățânează să nu audă altceva. 

Volkonogov este povestea unui individ crescut de acest sistem, care realizează brusc magnitudinea greșelii pe care o face, fuge și încearcă să se salveze. Regizorii Natasha Merkulova și Aleksey Chupov aduc în fața spectatorului un film de acțiune cu ritm amețitor, urmăriri rapide, scăpări ca prin urechile acului, lupte și lecții. Și până la final rămânem cu întrebarea: poate un singur individ să absolve o vină colectivă? Și, poate, cu răspunsul: în mod cert nu, dar  orice urmă de umanitate regăsită este un început. 

„Căpitanul Volkonogov a scăpat” va fi proiectat în Piața Unirii, marți, 21 iunie.

4. „Marea Libertate” – Când tot ce mai contează e după gratii

Hans, protagonistul filmului „Marea Libertate”, este un tânăr evreu proaspăt ieșit din lagărul de concentrare care se trezește imediat dus la închisoare din cauza paragrafului 175.

Paragraful 175, cel care incrimina sexul între bărbații homosexuali, datează din 1871, dar naziștii l-au „îmbunătățit” în 1935. El a rămas în vigoare până în 1969, iar abolirea completă a venit abia în 1994.

Hans e un încăpățânat, iar pe parcursul filmului îl vedem în libertate fix cât să aibă motiv pentru a fi băgat din nou după gratii. Cu zâmbetul șugubăț al omului care știe că nu are nimic de pierdut, așa că insistă, Hans păcălește o vreme. Până realizezi că motivul pentru care nu are nimic de pierdut este că nu are nimic. 

„Marea Libertate” este regizat de Sebastian Meise și îl are în rol principal pe Franz Rogowski. Filmul e parte a secțiunii Fără Limită.

5. „Ceilalți” – un musical rap polonez

„Other People”/ „Ceilalți”, debutul regizoarei poloneze Aleksandra Terpińska, se petrece într-o Varșovie gri și începe pe versuri și ritm de muzică rap. Imaginea și montajul susțin această propunere dificilă și surprinzătoare. Simți că te uiți la altceva, deși l-ai mai văzut, asta e sigur. E cu băiatul drogat și pierdut din cartier. E plin de mușchi, dar habar nu are ce să facă cu ei sau cu viața lui. Iar pentru asta îi poate mulțumi oricând mamei lui curve. E cu nevasta-trofeu, care simte că i-au pierit faima și valoarea, iar soțul și-a găsit poate un alt trofeu deja. Așa că înșeală și ea, dar în loc să simtă validare, se simte murdară și vinovată. E cu micuța și sexoasa vânzătoare de cosmetice. Se cuplează cu bad boy-ul viselor ei, care se dovedește a fi un ratat fără vreo șansă sau intenție să o scoată din condiția în care se află.  

„Ceilalți” e un rap-musical cap-coadă și merge brici pe lumea aia gri, ratată și atât de dureroasă că unul dintre personaje își scoate inima la propriu. 

„Ceilalți” poate fi văzut în secțiunea Focus Polonia.

6. „Pamfir” – Ca niciun alt film pe care l-ai văzut din Ucraina

Lui „Pamfir” îi curge sânge noir de gangster prin vene. Filmul este de o masculinitate feroce, una care iese la iveală în animalele încolțite sau cele care își apără puii. Pamfir este o bestie alfa complet devotată familiei, care luptă cu unicele mijloace pe care le are la dispoziție pentru a supraviețui. 

Bărbatul revine în satul de la granița cu România după un timp petrecut la muncă în străinătate și caută cu înverșunare să rezolve totul: și dorul de nevastă, și educația copilului scăpat din mână de mamă și bunici, și pregătirile pentru carnavalul Malanka. Totul pentru ca apoi să poată pleca din nou, pentru bani și pentru familie, deși nimeni nu-și dorește asta. Când planurile îi sunt distruse, bărbatul se vede nevoit să reia traficul ilegal de bunuri peste graniță, dar află rapid că regulile locului s-au schimbat. 

Este despre cât de greu e să păstrezi echilibrul familiei atunci când societatea nu te ajută și cum în situațiile astea comunitatea rămâne ceva abstract, ascuns în spatele unor măști grotești purtate pe timp de carnaval. 

„Pamfir” rulează în competiția principală. 

7. „Full time” – Viața unei mame singure, în ritm de thriller

Mama din „Full Time” este singură și cu doi copii. Trăiesc într-o casă cu curte din periferia Parisului, un loc generos, dar greu de gestionat pentru o femeie singură. Stau acolo pentru binele copiilor, oricât de greu ar fi – și financiar, și logistic. Tatăl nu răspunde la telefon și întârzie să contribuie la creșterea lor în unicul fel de care e capabil: cu bani. Vecina bonă, fără de care mama nu ar reuși să ducă copiii la grădiniță și să prindă și trenul care o duce la serviciul din oraș, renunță și ea. Tocmai când mama decisese să caute un job mai pe competențele ei și mai bine plătit, ceea ce implică drumuri în plus și interviuri. Peste toate astea aterizează o grevă în transport care blochează Parisul. 

Capacitatea mamei de a se nu dedubla, ci înzeci pentru a le putea gestiona pe toate se întinde pe kilometri de alergături, reinventări și regândiri de planuri. Filmul are ritm de thriller. Totul se simte pe ultima sută de metri și fără scăpare, ca viața unei femei care trebuie să fie și mamă, și tată, și profesionistă, și să accepte că, dacă la nivel macro o grevă poate îndrepta lucrurile, pentru ea, această soluție nu este niciodată o alternativă reală. 

„Full time”, regizat de Eric Gravel, rulează în secțiunea Supernova.

8. „Alis” – un documentar care invită niște adolescente instituționalizate să se privească cu blândețe

Documentarul „Alis” se deschide cu o rugăciune în grup, de dimineață: „Ne dorim pentru aceste fete să fie oameni care reușesc, oameni buni, utili și responsabili pentru propriile lor persoane și, mai presus de toate, să fie oameni fericiți.” E greu de ascultat rugăciunea asta imediat după ce afli că fetele în cauză sunt adolescente care trăiesc într-o instituție de stat din Bogota, Columbia, pentru că familiile lor nu-și permit să aibă grijă de ele. 

Premisa este pe cât de simplă, pe atât de fabulos de eficientă. Fetele sunt aduse pe rând în fața camerei de filmat, puse să închidă ochii și să-și imagineze o prietenă pe care o cheamă Alis. Continuă descriind-o cum arată, cum se îmbracă, cum râde, cum plânge, ce îi place să facă. Exercițiul de imaginație merge de la un capăt la altul al filmului și aproape nu simți când Alis, compusă din multe chipuri și cu nenumărate povești, încetează să mai fie un personaj imaginar și se lipește ca o oglindă de fiecare fată care o descrie. 

Filmul le forțează pe fete să o îndrăgească pe imaginata „Alis” și apoi, aproape în ciuda lor, să se vadă în ea și să se privească cu tot atâta generozitate. Iar asta e greu atunci când viața a fost dură cu tine. Fetele din „Alis” au 15-16 ani, iar filmul ăsta documentar nu este despre ele, ci pentru ele.

„Alis”, regizat de Clare Weiskopf și Nicolas van Hamelryck, este o coproducție Chile-România și rulează în secțiunea Supernova. 

9. „That Kind of Summer” – ca un accident, pe slow motion

Fetele din „That Kind of Summer” se află într-un soi de tabără terapeutică unde li se dă șansa să ia o pauză, să-și revadă poveștile și să se gândească la cum le-ar putea îmbunătăți. Filmul lui Denis Cote se simte ca un atelier de lucru în care participanții vin cu problema și sunt lăsați de capul lor să (nu) și-o gestioneze, primesc ghidaj minim spre deloc, iar la final pleacă fără a fi schimbat nimic. 

„That Kind of Summer” este despre cum toate practicile de terapie sunt zero atâta timp cât terapeuții implicați sunt acolo doar cu numele și poziția. În același timp este despre femei și cum orice încercare de înțelegere și acceptare e bine să plece de jos, cel mai jos posibil, acolo unde traumele s-au încâlcit cu nevoia animalică a corpului de a simți plăcere și melanjul rezultat a pus ghearele pe om. Premisa asta scoate în evidență, în mod flagrant, diferențele de percepție când vine vorba de gen. 

Filmul e un test dificil: privitorul e confruntat cu un teribil accident, văzut într-un slow motion copleșitor, din care se decupează însă, surprinzător de delicat, ființe umane frumoase, complexe și neajutorate. „That Kind of Summer” rulează în secțiunea Fără Limită.

10. „Orchestra cu instrumente stricate”: un concert cu trompete înfundate și viori fără coarde, dar plin de speranță

În 2019, în Ierusalim s-a ținut un concert unicat. 100 de instrumente stricate – de la trompete înfundate, la viori fără coarde, la clarinete cu butoane nefuncționale, și multe altele, au fost adunate de pe străzi, din depozite și date pe mâinile a 100 de muzicieni, unii începători, alții consacrați. 

Trei compozitori tineri au venit să lucreze fiecare câte o piesă cu această orchestră ad-hoc. Primul pas a fost acela de a cunoaște instrumentele. Au scris pe fiecare ce nu funcționează și ce sunet poate scoate. Au ajuns ulterior la concluzia că a fost un început greșit și ar fi trebuit făcut tocmai invers: să scrie ce sunet pot scoate, care e tasta, coarda, partea din instrument care poate fi folosită pentru a genera o notă muzicală. În cele din urmă s-au adunat și au început să lucreze. Fiecare compozitor a venit cu propria idee și propriul stil și din combinația asta a ieșit ceva complet inedit. 

Documentarul „That Orchestra with the Broken Instruments”, regizat de Yuval Hameiri, generează lent speranța unui bine rotund cât toată omenirea care încearcă să se înțeleagă și să se accepte. Dacă o poate face cu instrumente stricate, înseamnă că există șanse: până la urmă se va putea și cu oamenii. „Orchestra cu instrumente stricate” rulează în secțiunea Focus Israel.

Capturi via IMDB

Urmărește-ne pe Google News