ComenteazăConstantin Diță este un actor plin de șarm, mereu direct în tot ceea ce face și ce spune. Artistul, care are o nouă emisiune la Pro TV, „Pe bune?!”, a vorbit cu sinceritate despre viața, familia și cariera sa, așa cum nu a făcut-o de prea multe ori.
Lumea te știe drept Giani. Giani este un șmecher, mereu cu gândul la diverse combinații. Costi cum e, în realitate? Diferențe și asemănări?
Am mai răspuns la întrebarea asta de foarte multe ori. O să îmi fac un tatuaj cu răspunsul pe tot spatele. Și când o să mai primesc întrebarea asta, mă dezbrac la bustul gol și îmi fac o poză. În felul asta împușcam doi iepuri: avem răspunsul la întrebare și imaginea spatelui meu, lucrat la sală. Deci, e un personaj creat de mine și, evident, există trăsături pe care i le-am împrumut, însă nu cunoșteam comportamentul asta, tip Giani, și a trebuit să ajung la el cumva, prin observație, prin discuții cu tot felul de persoane mai apropiate de zona asta. Asemănări: Giani are umor, și eu am umor, Giani poate să râdă și în situații care aparent nu lasă loc de așa ceva, și la fel fac și eu, Giani poartă 43 la pantofi, la fel și eu…
Diferențe: El e șmecher, eu nu prea. În realitate, eu muncesc destul de mult, Giani nu are treaba asta. Sunt însurat, am doi copilași, Giani are fobie de treaba asta, se sperie de orice responsabilitate. De exemplu, eu răspund la interviul asta și imediat după, o să plec la filmare. Giani ar fi zis că e bolnav, că nu mai vede bine cu ochiul stâng, ar fi inventat ceva să se sustragă și de la răspuns și de la filmare, că e prea mult efort și el are piciorul luxat din copilărie și toate bolile „necesare” că să stea acasă și să bea o bere „pe caiet” de la Bobiță.
Cât de greu și-a fost să construiești acest personaj și de unde te-ai inspirat?
A fost destul de greu, pentru că felul de a fi al lui Giani e destul de departe de felul meu de a fi și de a acționa. M-am inspirat din discuții cu prieteni care aveau un comportament din asta ”mai colorat”, ca să zicem așa, sau din povești, sau din exemple din jur, pentru că toți cunoaștem cel puțin un Giani. Când studiez o tipologie umană, sunt atent, foarte atent la ce spune omul, cum spune, de ce spune asta, cum se îmbracă, de ce se îmbracă așa, la gesturi și așa mai departe, în încercarea de a deduce felul lui de a gândi, cum se raportează la lumea din jur. Pentru Giani nu a trebuit să caut foarte departe. Avem exemple destule. Dacă ai mașină puternică și consum mare, dar nu ai bani de benzină, ce faci? Răspuns corect : mergi cu ea până la metrou și iei metroul. Așa, oamenii din bloc văd că pleci cu mașina și că vii cu mașina, deci îți permiți, deci ești boss. Dacă te întâlnești cu ei la metrou, o zici pe aia cu „m-am săturat de traficul din București, mai bine cu metroul că e și răcoare”. Oricum nu știe nimeni că te-ai împrumutat pentru cartela de metrou.
„Ce-ai făcut Bobiță?” e un fel de marcă înregistrată. Ți se adresează lumea pe stradă cu replica asta? Ce îți spun oamenii când dau nas în nas cu tine?
Da, aud replica asta foarte des și trebuie să recunosc că și eu o folosesc. E foarte bună replica asta când cineva face o prostie sau greșește ceva. De exemplu, ies cu mașina de la vopsitorie și văd că a uitat vopsitorul să vopsescă o componentă. Inevitabil vine : “Ce-ai făcut, Bobiță?“. Legat de interacțiunea cu oamenii… vorbesc mult cu oamenii, despre foarte multe subiecte, despre chestii de viață sau despre serial. Cei mai mulți îmi spun cât de mult îi relaxează după o zi lungă ce facem noi acolo. Din punctul asta de vedere, mă simt fericit pentru că am ajuns aici, unde îmi doream să ajung când eram încă student la actorie. Atunci părea așa, un vis, dar uite că nu mai e vis, e realitate.
Cum e relația cu ceilalți colegi, Bobonete, Văncică, la filmări, dar și dincolo de camerele de filmat? Faceți grătare împreună, vă sunați să vă povestiți noutățile?
Relația mea cu ceilalți colegi e o relație de prietenie, de multă vreme deja. Cu o parte din ei eram în relații strânse chiar înainte de serial. Ne ajutăm în viața de zi cu zi, ne sfătuim, așa cum fac prietenii. Ne adunăm, mergem cu copilașii la spații de joacă, sărbătorim când avem ce și, când e mai greu, ne ajutăm. Asta e treaba.
Cea mai „nefăcută” pe care ai facut-o pe platourile de filmare?
Sincer să fiu, nu îmi amintesc acum o ”nefăcută”, au fost multe situații dificile, dar am trecut peste cu zâmbete. Am mai zis treaba asta, echipa care lucrează la proiectul asta, chiar dacă au venit oameni noi pe parcurs, e foarte sudată și e o echipă foarte tare, iar aici includ toate persoanele. Am trecut împreună prin situații extreme, de la situații comice la situații mai tensionate. Au fost, au trecut și apar altele .
Limbaj licenșțios și în ce situații? Sau gentleman indiferent de circumstanțe?
De obicei, evit să am genul asta de limbaj, pentru că nu aduce nimic în plus în conversație, ci dimpotrivă. Dar, evident, mă mai trezesc vorbind așa în situații mai stresante sau când sunt supărat, nervos, obosit și așa mai departe. E suficient să mă atenționeze cineva și îmi revin. Dar, de obicei, nu ajung acolo, pentru că până și în situațiile stresante, dacă abordez subiectul mai relaxat și mai calm, funcționez mai bine. Desigur, uneori nu am suficientă înțelepciune și acționez impulsiv, dar de fiecare dată mă enervează rezultatul și evit cât pot de mult să ajung acolo. Caut să ajung mai degrabă la varianta asta calmă. Variantă ”gentleman” mi se pare foarte mișto. Aș spune ”cool” chiar.
Ce compromisuri ai făcut de dragul carierei?
Păi, aceleași compromisuri pe care le face orice om când se apucă serios de ceva: lasă pe planul doi relațiile personale, petrece foarte mult timp exersând sau studiind, în detrimentul timpului liber și al petrecerilor, uneori familia are de suferit din cauza asta. Sunt multe, nu le -am văzut neapărat ca pe niște compromisuri , am fost focusat foarte tare pe asta. Am ajuns și la extreme, dar am întâlnit oameni înțelepți care mi-au vorbit de echilibru.
„Dă-mi și mie cinci lei” e o replică celebră din „Las Fierbinți”. În viața de zi cu zi, Costi la cine apelează când are mai mare și mai mare nevoie? Când ai cerut ultima oară ajutor și pentru ce?
Când au fost vremuri grele, pentru că au fost, am apelat la prieteni. Mă consider fericit din punctul asta de vedere, pentru că am prieteni foarte buni. Am cerut ajutor sau uneori au sărit prietenii să mă ajute în multe situații, unele nu au avut neapărat legătură cu partea financiară , au fost situații mai grele, personale, de sănătate, de viață…
A lucrat cu ziua înainte de a deveni celebru
Cum ți-ai câștigat banii, existența înainte de a te face actor?
După liceu, timp de un an, înainte de facultate, am lucrat oriunde puteam: am fost angajat ”cu ziua” la încărcat și descărcat tiruri, am lucrat angajat în supermarket, am lucrat la pizzerie, am fost piccolo la restaurant. După ce am intrat la facultate, făceam tot ce poate să facă un student la actorie, de la reclame prost plătite, până la evenimente pentru firme, mascote, apariții în seriale. Era complicat să mă descurc financiar din meseria mea pe atunci.
De ce ai dat la Actorie. Și cum a fost prima experiență cu scena?
Am dat la Actorie pentru că îmi plăcea ideea de a fi actor. Însă eram mult prea timid ca să cred că sunt în stare să fac asta, așa că am avut nevoie de un impuls în direcția corectă. Impulsul asta a venit de la mama și când am ajuns să văd despre ce e vorba, m-am îndrăgostit de toată treaba asta. Am simțit că sunt ”acasă”, că în sfârșit am găsit treaba aia cu care pot să mă identific, că rezonez la tot ce aud și văd. Și din momentul ăla, de la primul examen, am prins microbul asta, am început să citesc, să caut, să vreau să știu tot ce puteam. Prima întâlnire cu scena a confirmat că sunt unde trebuie și că are rost să merg mai departe. A fost o experiență foarte faină și reacția oamenilor la ceea ce fac m-a ajutat enorm de-a lungul timpului . Cred că orice actor are nevoie de asta, e un soi de confirmare .
Se spune despre actorii de comedie că sunt oameni foarte triști. În cazul tău cum e?
Cred că vorba asta are un sâmbure de adevăr. Nu au fost puține momentele în care eu eram făcut bucăți pe interior, dar trebuia să fiu energic și să împrăștii bună dispoziție în jur. E un contrast în asta și contrastul ăsta amplifică ruptura aia din interior. Eu, personal, am ajuns la momentul ăla când simți că ce se întâmplă în viață nu mai e ”funny”, când am avut senzația că zâmbetele nu mai au sens și că indicat ar fi să mă opresc din glumit, pentru că e prea mult. Dar viața e paradoxală și o zi proastă poate să devină o zi foarte bună, depinde de percepție, depinde la ce te uiți și ce poți să vezi din ce se întâmplă . Mai nou, cred că e important să nu îți pierzi umorul când ți- e greu, chiar când ți-e foarte greu și când pare că nu mai poți. E o putere în asta, puterea de a nu lua ”răul” prea în serios. Pare ușor ciudat, dar e și ceva nemaipomenit în asta… ca un soi de victorie, indiferent de circumstanțe… Exemplul cu doamna în fază finală de cancer, care, înainte de operația cu risc foarte mare, ia decizia să asculte și să danseze împreună cu asistenții și doctorii pe nu știu ce melodie hip- hop…. Pare că toate lămpile din cap s-au ars, cum să faci așa ceva? E mult prea serioasă situația, nu? Și totuși…
Ești căsătorit și ai doi copii. Cum ai cunoscut-o pe soția ta?
Sunt căsătorit și am doi băieți, și Vladimir și Anghel – Mihail. Pe soția mea am cunoscut-o în facultate, am fost colegi de clasă. Acolo a început povestea noastră de dragoste, întortocheată și ușor complicată pe alocuri, dar foarte frumoasă. Adică… pot să fac un film cu povestea asta…
„Doamne ferește să uiți vreo cutie cu vopsea fără capac”
Care este cea mai mare trăsnaie pe care a făcut-o copiii tăi. Dar gestul cu care au reușit să te emoționeze teribil?
Amândoi au făcut multe ”nefăcute”, de la electronice pictate cu marker, cablu de calculator ros cu dinții, până la tot felul de fire, pereți pictați, pătați, vase sau obiecte ceramice cu valoare sentimentală sparte, făină sau zahăr împrăștiate peste tot (Doamne ferește să uiți vreo cutie cu vopsea fără capac!), multe…. Sunt foarte activi, curioși și creativi, au tot felul de idei, sunt multe trăznăi. Am renunțat să mai achiziționez lucruri noi în perioada asta.
Gesturi care m-au emoționat sunt multe. De exemplu, vin după o zi foarte lungă și grea și adorm imeditat. A două zi, Raluca era plecată dimineață, așa că trebuia eu să mă trezesc devreme, să stau cu Vladimir, care era mic, să-l schimb, să-i dau să mănânce… Nu am reușit, m-am trezit târziu, panicat total, dar am descoperit că Vlad era lângă mine, stătea cuminte acolo. L-am întrebat de ce nu m-a trezit și a zis că a văzut că sunt obosit și m-a lăsat să mă odihnesc. Sau când ajung seara târziu și el mai are obiceiul ăsta să adoarmă la noi în pat, eu îl iau frumos în brațe îl așez în patul lui, am senzația că doarme și mă trezesc cu un ”Te iubesc, tata!”.
„M-aș bate eu pe mine tare, cu înjurături, cu tot tacâmul”
Care este cel mai mare regret al tău și ai încerca să-l schimbi dacă ai putea da timpul înapoi?
Nu am un regret major care să mă urmărească în viață. Însă dacă aș putea să dau timpul înapoi și să schimb lucruri la mine, probabil m-aș întoarce la ziua în care am desfăcut primul pachet de țigări și m-aș bate eu pe mine tare, cu înjurături, cu tot tacâmul, doar ca să nu mă apuc de tâmpenia asta. M-aș fi sfătuit să mă apuc de ceva sport, pentru că o să îmi folosească toată viața. Și poate aș fi grăbit anumite decizii, pentru că am pierdut timp prea mult calculând. Și aș fi ajutat niște oameni din jur, care au luat decizii greșite și care au dus la rezultate neplăcute.
În serial, Giani preferă stilul „cocalar”. Costi preferă stilul vestimentar… spune-ne tu. Și care a fost cea mai nefericită/neinspirată apariție publică a ta?
Eu am un stil vestimentar extrem de relaxat și haotic. Îmi place să fiu elegant în anumite contexte, uneori îmi place să fie ceva sărit la vestimentația mea, un element mai extravagant, uneori vreau doar să mă simt comod și atât, fără nicio pretenție de stil sau modă… Dar cred că e important să punctezi cu eleganță vestimentară anumite evenimente, pentru că asta înseamnă că respecți acel moment și că, pentru tine, e diferit față de mersul la piață sau de momentul când repari mașina în curte. E bine să diferențiezi cumva evenimentele din viața ta și prin asta. Am învățat lucrul asta de la oameni mai în vârstă și mai înțelepți, nu de la nu știu ce trend-setter. Nu îmi amintesc să fi gafat foarte tare din punct de vedere vestimentar. Poate din punctul vedere al unor persoane care se preocupă de modă, am gafat, dar eu nu am simțit asta neapărat. Nu îmi amintesc să fi greșit major, nu sunt genul care vine în tricou la un eveniment în care se specifică că dress code-ul e black tie, doar așa că să fiu eu artistul special și controversat în ne-eleganța lui.
„Veneam cu mafia italiană peste ei”
Pe bune acum, Costi, o nouă emisiune… Cum a venit propunerea și cum ai primit-o? Care a fost prima reacție?
Propunerea a venit la telefon, am fost întrebat dacă vreau să particip la un casting, am participat, mi-a plăcut foarte mult conceptul și am vrut să fac parte din acest proiect. Eu am încercat să conving că am locul meu în acest proiect, oamenii s-au gândit și au luat decizia să îmi zică da. Altfel, vă dați seama, ieșea cu scandal, veneam cu mafia italiană peste ei. Acum, serios vorbind, mi-a plăcut mult conceptul, oamenii implicați și m-am bucurat foarte tare de ocazia asta.
Ce îl face pe Costi Diță să plângă, când ai lăcrimat ultima oară și de ce?
Păi, ce face pe oricine să plângă, boala, suferința, neputința de a schimbă ceva, disperarea aia care apare când ceva nu mai ține de tine și poți doar să speri și să mergi ]nainte…
Întâlnirea cu o personalitatea a scenei românești care te-a marcat?
Când eram student la UNATC, am primit un rol foarte mic într-un spectacol la Teatrul Bulandra. Într-o zi a trecut pe acolo Horațiu Mălăele și pur și simplu m-am blocat… Știu că l-am urmărit pentru că aș fi vrut să îi zic cât de mult îl apreciez, dar nu am zis nimic, doar am mers așa după el, el a urcat niște scări și a rămas în capul scărilor pentru că vorbea cu cineva, eu eram la baza scărilor și mă uităm la el așa… obsesiv (după aia am realizat). La un moment dat, el a observat că mă uit așa la el și cred că a înțeles situația pentru că mi-a zis „Salut” și a început să zâmbească. Am avut ocazia să mă întâlnesc în diverse contexte, de la școală sau pe scenă sau la filmări cu foarte multe personalități care m-au marcat, de la profesorii mei, până la actori mari sau regizori importanți. Simt că aș face o prostie dacă aș începe să enumăr ce și cine, pentru că am senzația că o să uit pe cineva important… Și parcă văd că o să vreau să dau timpul înapoi că să modific răspunsurile.
Dacă n-ai fi fost actor, ai fi făcut parte din tagma…?
Dacă nu aș fi fost actor, nu știu ce aș fi fost… Am făcut multe și în toate direcțiile, deci nu știu foarte clar. Dar orice aș fi făcut, nu cred că ar fi modificat fundamental felul meu de a fi. Deci, cu siguranță aș fi fost în continuare „ăla care glumește mult”.
Confesiunea tulburătoare a unei mame. Prima zi de școală a unui copil autist: ”Îi mai arăt lui David încă o dată holul şi numărăm uşile, 1, 2, 3…”