Nu rataţi acest film fermecător, plin de o căldură foarte meridională, care vorbeşte despre tinereţe, iubire, familie, politică şi alte lucruri serioase cu o admirabilă libertate de ton – şi fără urmă de gravitate! Este povestea a doi fraţi, Manrico şi Accio, care se ceartă tot timpul. Manrico, fratele mai mare, devine comunist, aşa că celui mic nu-i rămâne decât să adere la un partid fascist. Familia este muncitorească şi nevoiaşă (suntem în anii 60), fiul mai mare e preferatul familiei (şi al fetelor din cartier), în timp ce mezinul încasează palmele tuturor. Face prostii una după alta, fuge de-acasă, dar în toată această răzvrătire copilărească există nu doar ingenuitatea specifică vârstei, ci şi germenii unei maturizări “din mers”, făcută prin şocuri şi salturi.

Spre final, când angajarea unuia sfârşeşte tragic, fratele mai mic se salvează – şi salvează întreaga familie – prin câteva decizii care nu puteau fi luate decât de un matur responsabil, ce şi-a păstrat inima de copil. E un final admirabil, ironic-miraculos în buna tradiţie a comediilor italieneşti.

Actorii sunt formidabili, de la mama excedată de griji (Angela Finocchiaro) la soţia fascistului (Anna Bonaiuto) şi până la cei doi interpreţi ai rolurilor principale – Riccardo Scamarccio (frumos şi vijelios ca un erou romantic) şi Elio Germano (care este marea revelaţie a acestui film). “Fratele meu e fiu unic” reuşeşte cu brio acolo unde celălalt film european al acestei veri (“De partea cealaltă” al lui Fatih Akin) eşua calm: în a fi antrenant şi subtil…

 
 

Urmărește-ne pe Google News