ComenteazăRolul comic din “Las Fierbinți”, serial în care îl interpretează de ani buni pe Celentano, și spectacolele de stand-up comedy au creionat un Adrian Văncică plin de umor și mereu pus pe glume. Noi am descoperit unul serios și foarte revoltat. La un an de la momentul în care dădea glas unei poezii scrise de mâna lui, “Românie, țara mea”, chiar de Ziua Națională, a revenit asupra lucrurilor care-l nemulțumesc și care, a recunoscut el, l-au făcut să se gândească la a se muta peste hotare.
Libertatea: Anul trecut, pe 1 Decembrie te-am văzut într-un episod special din “Las Fierbinți” dedicat Zilei Naționale, dar și zilei PRO TV. Anul acesta unde te vedem?
Adrian Văncică: Chiar pe 1 decembrie am două show-uri de stand-up comedy în Cafe Deko. În rest, nu îmi propun să fac ceva anume. Tragem tare pentru show-ul special de stand-up comedy de la Sala Palatului, pe 18, 19, 20 decembrie, eu, Mihai Bobonete, Costi Diță și Mihai Rait.
Colegii de serial Mihai Bobonete, Costi Diță, Mihai Rait și Adrian Văncică au trei spectacole la Sala Palatului, la mijlocul acestei luni
Tot anul trecut ai făcut furori cu poezia “Românie, țara mea”, în care ți-ai spus toate supărările legate de ce li se întâmplă românilor. Ai adăuga ceva la ea sau ai schimba ceva?
Cred că mi-am vărsat oful pe aproape toate subiectele, probabil că mai sunt lucruri de adăugat, dar în mod clar nu aș tăia nimic din ea.
Care-i cea mai mare supărare a ta, din cele înșirate atunci în versuri? Are legătură cu învățământul, sănătatea, politica, biserica? Altceva?
Cea mai mare nemulțumire e faptul că nu s-a schimbat nimic. Că n-am reușit să fac să se schimbe ceva, eu neavând alte pârghii. N-am puterea în stilou să semnez documente, eu spun cum pot. E o realitate pe care nu pot să o schimb, nu am ce să fac.
Adrian Văncică din Las Fierbinți se gândește să emigreze: «poate că la un moment dat o să se întâmple și asta»
Te-a bătut vreodată gândul să emigrezi?
Da! M-a bătut gândul să emigrez și poate că la un moment dat o să se întâmple și asta. Știu foarte mulți oameni care au plecat fiindu-le bine, nu le era rău din punct de vedere financiar. Au plecat pentru că erau scârbiți de nesimțire, de… multe. Erau doctori, lucrau în spitale și au plecat, nu pentru că nu aveau bani, ci pentru că nu puteau să-și facă meseria. Nu mai suportau, aveau o sensibilitate murdărită de prezentul acut pe care-l trăim în fiecare minut.
Ce părere ai în legătură cu faptul că 1 Decembrie, ca multe alte sărbători, au fost deviate către festivități la care se împart gratis fasole și ciolan?
Nu mă deranjează într-un mod categoric. E normal să fie o bucurie, să se întâmple lucrurile așa. Poate că sunt oameni care au nevoie de întâlnirile astea cu alți oameni necunoscuți, să mănânce un ciolan cu fasole. Ce mă deranjează e faptul că de 1 decembrie, care e Ziua Naționala a României, defilează doar armata. Armata să defileze în octombrie, de ziua ei! De ce nu defilează și medicii? De ce nu defilează profesorii? Sau actorii? Știi de ce? Pentru că armata execută și nu are voie să comenteze. Dacă i-ar chema și pe ăștia, pentru că și ei tot români sunt, nu ar sta politicienii frumos la tribună cu paltoanele alea și cu mustățile cu chiciură, acoperitoare de zâmbete perfide, nimeni să nu zică nimic, să treacă două tancuri plictisite pe lângă ei. Este, totuși, Ziua României! Ar trebui să facem Ziua României în care lumea să defileze mândră că face parte din acest popor, nu la ordin. Să scoată și bani din buzunar, sa vină românul de la Vaslui, că vrea și el să defileze pe sub Arcul de Triumf doar pentru că e șaormar român și e mândru de asta. Așa ar trebui să fie, să defileze oamenii care sunt mândri că sunt români. Armata defilează pentru că așa i se spune.
Ce-ai schimba la români, dacă ai putea?
Aș schimba asta cu “să moară capra vecinului”, care, din păcate, s-a acutizat de la capră și a ajuns la “să moară vecinul”. Aș schimba prea multa răbdare pe care o are românul, prea multa înțelegere, prea multa “de-o fi una, de-o fi alta, ce e scris și pentru noi, bucuroși le-am duce toate, de e pace, de-i război”. Băi, daʼ nu mai vreau să le duc pe toate, așa, bucuros! Asta aș schimba. Hai să mai punem și lucrurile la punct, să mai facă unii și pușcărie, să le mai luăm banii, pentru că pe mine nu mă deranjează că face X-ulescu pușcărie, că nici pe el nu-l deranjează. Pe el îl deranjează dacă îi iei banii. Sunt o grămadă de oameni care se trezesc dimineața și își calculează banii: nu știu câte milioane acolo, nu știu câte milioane acolo. Aici doare mai tare, nu la pușcărie, unde dorm atât de liniștiți, știind că vor ieși!
Dur la adresa politicienilor: «să învețe limba română, gramatică, morfologie, sintaxă»
Că-ți place sau nu, ești o voce ascultată de mulți. Ce-ai vrea să le transmiți românilor care sunt nemulțumiți de cei care îi conduc? Dar politicienilor ce le-ai transmite?
Vocea e ca un radio în mașină, e acolo doar ca să nu te simți singur. E plăcută, dar nu aduce mari schimbări. Vocea, din păcate, nu e un braț care semnează. Voci sunt atâtea, li se usucă gura de la atâtea vorbe, pixuri care să semneze sunt puține și urechi care să asculte si să conteze sunt și mai puține.
Nu știu dacă sunt eu în poziția de a transmite ceva acestor români, dar lucrurile sunt simple: câtă vreme e același joc, cu aceleași reguli, cu aceiași oameni, nu se poate schimba ceva. Ori schimbi regulile, ori schimbi oamenii, ori jocul. Jocul nu se poate schimba, pentru că e politic, regulile naiba le știe, pentru că ăștia le fac cum vor sau singura lor regulă e ”hai să ne alegem, să ne îmbogățim”. Nu știu… Ce să le transmit? Căutați-vă fericirea în altă parte!
Iar politicienilor le-aș spune că aș fi fericit să învețe limba română, gramatică, morfologie, sintaxă. Și să nu mai mintă. Asasinează fărâma aia de limbă română, plăcerea de a vorbi românește. Și după aia ne mai gândim ce pretenții să avem de la ei. Doamna aia face confuzia între prenume și pronume, după care nu recunoaște că a greșit, zice că nu știe ce a fost! Cum, așa ceva? Aș vrea să-i transmit că dacă iei un olog și îl pui să alerge, nu obții un alergolog.
Ne întoarcem un pic în “Las Fierbinți”. Ți-e greu de când ți-ai asumat și rolul de scenarist? Câte episoade ai semnat până acum și cât îți ia să scrii unul?
Nu a fost ușor să-mi asum asta. Cred că am scris cam 30 de episoade, cu tot cu cele speciale de Crăciun și 1 decembrie. Ideile nici eu nu știu de unde vin, observ lucruri și îmi rămân în cap, apoi le scriu.
Nu am o medie, am scris un episod dublu în patru zile, alteori, am avut nevoie de două săptămâni ca să termin un episod simplu. Cel mai mult am scris pe perioada verii, când copiii mei erau în vacanță și mă mai și jucam cu ei. Mă jucam cu ei de la ora patru până la șase, mâncam, puneam copiii la somn, iar de la 10 seara până la 4 dimineața scriam. Nu mi-am permis luxul de a mă retrage undeva, să scriu și atât, așa cum probabil ar fi fost mult mai ușor, mai simplu și mai indicat.
Povesteai că prima care ți-a citit poezia de anul trecut a fost soția ta. Primul scenariu pentru “Las Fierbinți” cui l-ai dat să-l citească? Și ce ți-a zis?
Tot soției mele i-am dat și primul scenariu. Ea lucrează în cinematografie de foarte mulți ani și mi-a spus niște păreri sincere care m-au ajutat. Apoi, bineînțeles, am vorbit cu Dragoș Buliga, producătorul serialul, până am ajuns la varianta finală.
Spuneai, la un moment dat, că te deranjează să te tot întrebe lumea de Celentano și de ce anume ai în comun cu el, pentru că nu ai nimic în comun cu el… Ai făcut pace cu asta, cu faptul că te mai strigă lumea, uneori, Celentano?
Se întâmplă foarte rar. După atâtea sezoane, oamenii au învățat că mă cheamă Văncică. Sunt foarte puțini care-mi spun Celentano, care fac confuzia între actor și personaj. Am făcut pace cu asta! De Celentano am avut și eu grijă până acum, cât am putut de mult și de bine, și evident că am speranța ca de acum înainte să aibă și el grijă de mine.