ComenteazăNe-am întâlnit cu Alexandra la Teatrul Elisabeta, înaintea ultimului spectacol jucat în București, întrucât actorii își vor încânta publicul, peste vară, în stațiunea Jupiter.
Frumoasa actriță, care o vreme a prezentat la TVR emisiunea „Atenție, se cântă!”, cu Horia Moculescu, nu lasă să se vadă ce dramă a trăit în copilărie – mama a părăsit-o când avea 3 ani, alegând să plece la un job în străinătate, de atunci a fost crescută doar de tată -, însă este clară, din fiecare vorbă de-ale sale despre Ștefan Velniciuc, dragostea uriașă pe care i-o poartă singurului părinte apropiat sufletului ei.
Ștefan Velniciuc, 70 de ani, a jucat într-unul dintre cele mai îndrăgite filme românești din toate timpurile, “Liceenii”, iar mai recent, a putut fi văzut în serialul „Umbre” de la HBO.
– Tatăl dv. e actor și, probabil, ați crescut în teatru. Când a încolțit dorința
de a urma aceeași meserie?
– Evident că am crescut în teatru. Probabil, gândul a încolțit în clipa în
care am făcut ochi pe lumea asta, am devenit conștientă de gândul acesta pe la
vârsta de 5 ani, 5 ani jumate.
Nu am spus asta familiei, dar mi-era foarte clar că asta mă interesează să fac. Tata nici nu m-a întrebat, nici nu m-a oprit, dar mi-a dat niște marje foarte sănătoase pentru un copil, în sensul că mi-a spus – și bine ar fi ca părinții din ziua de astăzi să facă asta cu copiii lor – că, în primul rând, ca să mergi pe drumul acesta, trebuie să ai o chemare, nu e suficient să te naști într-o anumită familie, trebuie să-ți fi dat Dumnezeu ceva, iar în al doilea rând, mi-a spus că întâi trebuie să-mi trăiesc copilăria și după aceea să decid ce voi vrea să fac.
Discuția asta a avut loc pe la vârsta de 7-8 ani, eram deja la școală. Sigur că eram băgată în toate serbările să recit, să spun tot felul de lucruri. În perioada aceea, colegi de-ai lui tata, regizori de film în marea lor majoritate, voiau să mă ia în tot felul de filmulețe, pentru că eram un copil spectaculos, eram blondă și drăguță. De fiecare dată, tata a-ncercat să înlăture posibilitatea ca eu să devin o minivedetă în copilărie. E mai bine să ajungi să îți faci profesia la vârsta la care trebuie.
– Cum percepeați lumea artistică, copil fiind, în culisele teatrului?
– Nu conștientizam că e o altă lume, pentru mine era normalitatea. Doar un
copil din afară poate să perceapă lumea asta altfel. Eu, născându-mă în mediul
acesta, mi se părea că așa e firesc, că e locul de muncă al lui tata. Eu știam
că toți actorii pe lângă care am crescut erau mari, dar nu îmi dădeam seama.
– Vă călcau pragul casei?
– Da, și eu lor. Eu eram un copil de trupă iubit de actorii mari ai țării ăsteia și eram tratată ca un copil, nu realizam la momentul acela că erau uriași oamenii ăștia, Gina Patrichi, Olga Tudorache, Ștefan Bănică senior, adică mi se părea firesc să fiu printre ei, nu îmi dădeam seama, dar sigur că prezența lor m-a format într-un anumit fel.
Eu, în pofida vârstei – mă rog, încă mă consider tânără, deși nu mai sunt -, sunt un actor format de generația veche, un actor care vine cu două ore înainte la teatru, care are un anumit tip de respect pentru profesia asta. Am niște repere și niște valori care mi s-au indus probabil involuntar de către oamenii lângă care m-am format și încerc și eu să îi conving pe tinerii din jurul meu că asta înseamnă să ai cu adevărat o meserie.
– Când ați debutat pe scenă?
– Debutul teatral a fost în anul III de facultate, cu Lucian Ghimiși, cu
care acum joc, și s-a petrecut la Buzău, într-o piesă foarte frumoasă,
românească, “Acolo, departe”, Mircea Ștefănescu este autorul ei, iar regia era
semnată de Răzvan Dincă. A fost o experiență foarte frumoasă, o piesă pe care
am jucat-o, cred, vreo doi sau trei ani la Buzău, făcând naveta. Mi-a făcut
mare plăcere să fiu acolo, invitația i-a aparținut unui om la care am ținut
foarte mult, care la vremea respectivă era directorul teatrului, Paul Ioachim
se numea, actor cunoscut.
– Care a fost cea mai mare provocare profesională până în prezent?
– Povara numelui. Nu puteam să-mi permit greșeli prea mari. De când am dat la Teatru, eu i-am zis tatălui meu – și el a fost suficient de înțelept să înțeleagă – că îmi doresc să se spună că el este tatăl Alexandrei Velniciuc, nu că eu aș fi fata lui Ștefan Velniciuc. Sigur că pare un lucru dur spus unui părinte, dar cred că el a înțeles perfect ce am vrut să zic atunci.
O să râzi, dar s-a și întâmplat, adică au fost momente multe când s-a vorbit despre el ca despre tatăl meu, ceea ce m-a bucurat! Sigur că este o responsabilitate în plus, dar când știi ce vrei, când știi ce poți, când știi să îi mulțumești lui Dumnezeu pentru datele pe care ți le-a dat pentru profesia asta, deja lucrurile se devoalează altfel. Ce a sădit tata bun și frumos în mine am încercat să dezvolt și să duc cu mine pe scenă.
Tatăl și fiica, pe aceeași scenă, în două piese
– Cum e să jucați pe aceeași scenă cu tatăl dv.? Aveți emoții mari?
– Joc cu tata pe scena Teatrului Elisabeta, în “Puricele” și “Încă nu, dar o să fie”. Nu am emoții în plus, dar sigur că ăsta e visul oricărui copil de actor și cred că și el se bucură, deși nu mi-a spus-o. Tata este un tip foarte rezervat. Eu de multe ori îl întreb: Cum ți s-a părut ce am făcut?. Și el zice: “Dacă aveam ceva de subliniat, aș fi spus!”. Deci e de bine, asta e suprema lui laudă față de copilul lui. E frumos să joci cu tatăl tău pe scenă.
– Ați avut multe proiecte împreună de-a lungul
timpului?
– Nu, au fost puține, pentru că tata este și un tip modest, căruia nu i-a plăcut să își împingă copilul în față. Tata, dacă a fost invitat să joace cu mine undeva, de foarte multe ori, la început, a spus: “Domle, ia-mă doar pe mine sau ia-o doar pe ea, să nu se zică că ne-am adus unul pe altul”. Nu suferă deloc de nepotism și adesea a preferat fie să se retragă și să mă lase pe mine, fie viceversa. Ăsta este un alt motiv de mândrie pentru mine, pentru că tot ce am făcut până în momentul de față am făcut exclusiv prin forțe proprii.
– Înainte de admiterea la Teatru, ați făcut pregătire cu tata?
– Nu am făcut pregătire cu nimeni. Am făcut pregătire cu mine însămi, pentru că eu am dat ilicit la Teatru, nu se știa că voi da acolo. Tata a aflat abia după ce m-am înscris, pentru că a venit secretara facultății și i-a spus: „Domnuʼ Velniciuc, știți, anul acesta nu mai puteți fi în comisie, pentru că s-a înscris Alexandra!”. Lui tata i-a picat cerul în cap. A venit acasă: „Ce ai făcut?”. I-am spus doar: Lasă-mă să încerc! Îți promit că dacă nu intru din prima, nu mai dau niciodată în viața mea! Dar lasă-mă să încerc!”.
Și repertoriul mi l-am făcut singură, cu poezii pe care le auzisem de-a lungul timpului, pentru că tata mă lua cu el la admitere. Eu văzusem multe examene, din punctul acesta de vedere, eram un copil pervertit, pentru că eu la admitere știam ce se caută, ce se așteaptă.
Și a stat liniștit așa în banca lui, zicând: „Nu-și repară defectul, e clar că nu e interesată de actorie!”. Numai că eu, cu două săptămâni înainte de admitere, am plecat singură la Cumpătu, la Casa de creație, cu niște exerciții de dicție despre care aflasem, urmând ca în două săptămâni acolo să scap de graseiat. Cu ambiție și determinare, am scăpat, dar când m-am întors în București, trebuia, de față cu tata, să vorbesc graseind, ca să nu se prindă.
Chestia asta mi-a ocupat destul de mult timp și când am ajuns la examenul de admitere, nu știam repertoriul cap coadă, știam începuturi de poezie, începuturi de povestiri și de monolog, dar nu le stăpâneam foarte bine, pentru că eu mă chinuisem cu graseiatul… A fost foarte drăguț Mircea Albulescu, Dumnezeu să îl ierte, cu care după aceea eu am repetat. La admitere erau probele eliminatorii și ei ziceau: „Am dori o poezie de dragoste!”. Spuneam poezia de dragoste și când simțeam că nu mai știu ce urmează, mă opream: „Nu vreți, mai bine, să vă spun și o fabulă?”.
Pe final, eram deja admisă, dar se făcea repartiția pe note, iar Albulescu și-a dat ochelarii pe vârful nasului și a zis: „Alexandra, draga mea – mă știa de când eram mică – tu ceva cap-coadă știi?”. „Domnuʼ Albulescu, mi-e rușine, dar recunosc că nu, pentru că eu m-am chinuit să scap de graseiat”.
„Da, am observat că ai reușit chestia asta! Măcar atât!”. „Vă promit că după aceea voi învăța toate textele!”. Acum, sunt un actor foarte cuminte din punctul acesta de vedere, învăț repede textul și mă țin de el, adică nu îmi încurc partenerii, după ce m-am pus pe șine, rămân pe șine, ca dovadă la „Boeing Boeing”, pe care îl jucăm de 7 ani cu casa închisă, încă mă țin de textul original! Sigur că ne mai facem glume, poante și că sunt tot felul de lucruri pe care le descoperi, dar structura, scheletul textului original încă există.
Are și acum un
elefant de cauciuc primit de la Albulescu la 14 ani
Coleg și prieten cu tatăl ei, regretatul Mircea Albulescu trecea des pragul casei Velniciuc, iar în anul în care Alexandra a împlinit 14 ani, i-a făcut cadou, de ziua numelui, pe 30 august, o jucărioară pe care ea o păstrează și acum! „Aveam 14 ani și a venit Albulescu la mine cu un elefănțel de cauciuc, pe care îl am și acum. Mi-a zis: «La mulți ani!». M-am uitat așa la el… „Nu e ziua mea astăzi”, supărată că nu știe că ziua mea e pe 1 septembrie. Și el zice: „Toanto, azi e ziua ta, pentru că e Sfântul Alexandru!”. Eu până la 14 ani nu am știut. De atunci, tot încerc să îi conving pe ai mei că, totuși, am și eu un sfânt pe 30 august, dar nimeni nu mă sărbătorește. Am și acum elefănțelul de la Mircea Albulescu”, ne-a mărturisit actrița.
Foto: Sorin Cioponea