Alina Grigore, regizoare, despre cum CNC i-a refuzat un proiect cu explicația: „Tema femeii nu mai e actuală”

Trei ani a lucrat Alina Grigore la lungmetrajul său de debut, „Crai Nou” („Blue Moon”). Timpul investit a meritat. Filmul, care spune povestea procesului de dezumanizare a unei femei din mediul rural, va avea premiera la prestigiosul festival internațional de film San Sebastian (Spania). Același film a picat de trei ori la sesiunile de finanțare ale Centrului Național de Cinematografie, iar unul dintre refuzuri, acum doi ani, a fost pe motiv că „tema femeii nu mai e actuală”.

„Blue Moon”/„Crai nou” explorează relația dintre victimă și agresor într-o familie disfuncțională dintr-un sat din România.

Alina este și fondatoarea unei școli de actorie, InLight, iar unii din actorii „Crai nou” sunt chiar elevii ei. În distribuție sunt însă și actori consacrați ca Vlad Ivanov sau Ioana Flora.

Majoritatea filmărilor au avut loc înaintea pandemiei, în 2019, ceea ce a reprezentat un noroc pentru un film cu un buget redus, fără finanțare din partea CNC.

În România, filmul va avea premiera la începutul lunii noiembrie, dacă restricțiile din valul 4 vor permite asta.

În acest moment, Alina Grigore este în preproducție pentru alte două lungmetraje, iar la unul dintre ele va lucra cu actrița Melissa Leo, câștigătoare a premiului Oscar pentru rolul din „The Fighter” (2011). Leo a căutat-o pe Alina și i-a spus că îi poate trimite un scenariu, după ce a auzit-o vorbind-o despre stilul colaborativ în care lucrează cu actorii.

Manipularea psihică a fetelor din mediul rural

– În ce măsură este inspirat scenariul filmului „Blue Moon” („Crai nou”) din experiența ta personală?
– Când aveam în jur de 7 ani, m-am mutat din București la țară, undeva în județul Neamț. Am avut un minișoc cultural, în sensul că toată comunitatea era foarte diferită de cea din București. Fetele, mai ales, erau manipulate destul de puternic. Era și o oarecare violență fizică, dar în mare parte era manevrare psihică, pentru ca ele să rămână acasă. Doar eu și încă una-două fete am mai plecat la studii.

Majoritatea au rămas în comunitate sau au plecat direct la muncă, în Italia. Și am încercat să înțeleg mai bine de ce. Întâi am scris o carte, la 26 de ani, din perspectiva uneia din aceste fete.

Abuzul fizic și psihic devenise obișnuință. Iar posibilitatea fetelor de a se apăra sau de a găsi soluții în interiorul comunității nu prea exista. Rămâneau prinse în acel joc.

Cam despre asta e și filmul: despre felul în care fata din rolul principal e ușor-ușor manipulată și nu reușește să își îndeplinească visul de a pleca la studii în București. Dar accentul pică foarte mult pe psihologic. O vezi pe ea, o victimă, cum se transformă în agresor. Este procesul ei de dezumanizare.

– Deci filmul e inspirat practic de un personaj colectiv, așa cum l-ai cunoscut tu în copilărie?
– Da, clar. Când scriam cartea, între 23 și 26 de ani, tot documentându-mă, am verificat niște statistici, care spuneau că doar 2% din fetele din mediul rural – pe-atunci – ajungeau să urmeze studii superioare.

Cum se creează personajele „la comun”

– Filmul este o ecranizare a cărții sau ai scris alt scenariu?
– Am dat manuscrisul actorilor (cartea nu am publicat-o) și am folosit metoda de actorie a școlii In Light, pe care lucrasem și la Adrian Sitaru, în „Ilegitim”. O metodă a noastră în care dezvoltăm personajele, inclusiv amintiri comune ale acestora.

În mod tradițional, există o căutare a rolului individual, în care actorul se duce acasă și face singur studiu, pe Google sau în propria imaginație, sau în text. Iar eu îi încurajez pe actori să o facă împreună. Mai ales în „Blue Moon”, unde personajele sunt o familie. Așa fac și la școala de actorie: îi încurajez să facă această căutare împreună, să lucreze în echipă. Mi se pare că iese un produs mult mai complex în momentul în care fiecare actor e lăsat să se exprime și avem un proces creativ colectiv. În opinia mea, e foarte prețios.

E un alt fel de a funcționa, în care fiecare membru al echipei învață cum să lucreze, cum să creeze, când să renunțe, cum să se dea cu un pas înapoi pentru colegul lor.  Când lucram cu metoda asta la Adrian Sitaru, la „Ilegitim”, el mi-a spus: de ce nu încerci să-l aplici ca regizor?  

„Trei ani în supa acestor personaje”

– Spuneai că ați plecat de la cartea pe care o scrisesei. Cum ați dezvoltat?
– Le-am dat cartea, ei au căutat un pic pe personaje, după care am început să creăm împreună amintiri comune. Și personajele au devenit din ce în ce mai cărnoase și cumva mai prezente.

De obicei, ca actor, primești un scenariu, repeți cu regizorul o săptămână, după care filmezi. Noi am stat aproape trei ani în supa acestor personaje.

Împreună am creat scenariul din spate, adică cel care nu se vede, care nu e pe hârtie. Pentru că eu cred foarte tare că un personaj știe foarte bine ce amintiri are de mic, deci ar trebui să aibă amintirile unei persoane adevărate. Așa cum pe mine mă descrie trecutul meu, la fel trebuie să-i descrie și pe ei.

Fiind cu scriptul în față, dacă era ceva ce îmi plăcea foarte mult în improvizațiile lor, luam parte din ideile lor acolo și încercam să le transform în dialog. Apoi am făcut și scenariul și am continuat să repetăm.

Am fost de trei ori pentru repetiții la cabana Gigi Ursu, acolo unde s-a filmat și ne-am mai luat și d-acolo, din acea atmosferă. E ca și cum ai pus un costum pe tine și, dacă te afli și în locație, deja începi să simți foarte bine pământul pe care calci ca actor. Și am făcut repetiții aproape lunar timp de un an și jumătate.

Emoția, prin ochiul camerei

– E filmul tău de debut. Cum a fost pentru tine experiența de a regiza?
– Eu eram obișnuită să lucrez ca regizor de teatru: am lucrat cu studenții mei aproape 10 ani, aveam între 7 și 10 grupe pe an. Nu mi-a fost greu să-mi asum rolul de coordonator al unor personalități extrem de creative.

Ce a fost nou pentru mine a fost lucrul cu camera, care m-a încurcat, în sensul că eu creativ și vizual îmi imaginez lucruri pe care, de fapt, nu le puteam transpune cum credeam eu că se pot transpune. Aici m-a ajutat foarte tare Adrian Pădurețu (n.a. – cel care semnează imaginea filmului), care a tradus estetic și vizual tot ceea ce era în mintea mea.

De exemplu, eu mi-am dorit neapărat neapărat să fac o poveste cu camera. Mi-am dorit ca privitorul, prin ochiul camerei, să trăiască emoția celor două personaje principale: Irina și Liviu.

Adrian a venit cu o propunere: să mergem pe o lentilă strânsă, la Irina, astfel încât ea să fie focusată și toată lumea din jur să fie „blurred”, să nu fie în focus. Să nu vezi aproape nimic în jurul ei, doar să sugerăm unde ne aflăm. Și așa să sugerăm emoția ei, nevoia ei de-a fi intimă în propriile alegeri.

Iar la Liviu – să mergem pe ceva larg și, prin ochii lui, publicul va vedea întreaga lume care o manipulează pe Irina.

– Cum te-a ajutat faptul că vii din actorie în relația cu actorii?
– Am comunicat foarte bine cu actorii. Totul s-a legat, pentru că știam fiecare ce nevoi are celălalt. Am avut noroc pentru că aproape fiecare om din echipă mai făcuse un rol înainte. Gabriela Suciu (producătoarea) făcuse regie și înțelegea foarte bine nevoile mele. Eu făcusem actorie și înțelegeam nevoile actorilor.

„Am picat de șase ori la CNC”

– Cum ai ales actorii?
– Am avut o echipă de actori cu care am lucrat de la început, după care o parte din ei nu au mai putut să vină și a trebuit să dau casting, prima oară pe rolul lui Liviu. Am căutat actori care își doreau să lucreze așa, să stea în căutare pe rol. Restul echipei deja muncea împreună de un an și jumătate. Am fost extrem de impresionată de Mircea Postelnicu. Deși într-un fel nu se potrivea pe rol – adică nu ai putea spune că e construit pentru un personaj de la țară, cu mici probleme de agresivitate, el a făcut ceva senzațional la casting. Personajul lui e dislexic. (n.r. – o tulburare care se reflectă în dificultatea de a învăța). Și a venit cu ceva ce nu simțeam că e o făcătură. Simțeam că a reușit să fie autentic în acea minibâlbă pe care o făcea. Și mi-a plăcut mult acest tip de preocupare a lui.

În general, am luat actori cu care mai lucrasem. Am avut o mare surpriză să accepte Vlad Ivanov, cu care mă știu de mult timp. E un actor incredibil de prezent și de experimentat. El m-a ajutat pe mine, nu eu pe el.

– Ați aplicat de mai multe ori la CNC, dar nu ați obținut finanțare. De ce?
– Da, nu am avut finanțare de la CNC, tocmai am picat acum câteva zile pentru a șasea oară. Nu a contat deloc nici San Sebastian. De această dată a picat alt proiect, unul cu actrița Melissa Leo, o câștigătoare a premiului Oscar. Mi-e foarte greu să dau vina și pe CNC sau pe oricine, pentru că îmi dau seama că e un sistem întreg, e o caracatiță care trebuie reglată acolo. Am picat de fiecare dată și nu cred că are legătură nici cu producția, nici cu regia. De fiecare dată e o ciorbă de lucruri care uneori funcționează, uneori nu. Am pus destul borș sau nu?

A fost dureros însă că, la una din sesiuni, în care am vrut să văd ce scrisese comisia, am cerut raportul și unul dintre membrii comisiei scrisese, în mijlocul erei #metoo, că scenariul nostru abordează foarte puternic tema femeii, care nu mai e actuală pe plan național și pe plan internațional. Acolo m-am cam blocat.

„Prea multe emoții feminine”

– E drept, lucrezi într-o industrie care are încă mult de lucru la capitolul egalitate de gen.
– Absolut. Din păcate. Deși la noi în industrie e plin de femei extrem de puternice, care fac treabă și care au un cuvânt de spus în lumea asta, cum sunt Ada Solomon, Gabriela Suciu. Dar mai e de lucru.

– Citeam că, la nivel european, doar 20% din filme sunt regizate de femei.
– Da, și e o problemă foarte mare din spate, de dezvoltare a scenariului. De exemplu, am fost la un program – pe care nu vreau să-l numesc acum – la care tot încercam să explic perspectiva din care vreau să spun povestea. Și mi s-a spus: „dar sunt prea multe emoții. Și sunt prea multe emoții feminine”.

Am avut un șoc în momentul ăla, dar mi-am dat seama că aveau dreptate. În momentul de față, publicul în general nu agreează tipul ăsta de emoție, ci cumva trebuie să existe un fel de toughness, un fel de realism pur.

Dacă povestea are curajul să meargă într-un alt tip de expresie estetică decât cea realistă sau dacă ai o poveste bazată mai mult pe emoție, decât pe acțiuni și pe relaționări, e foarte greu ca cineva să-ți accepte acest gen de scenariu.

Mi-am dat seama că tot ce înseamnă un tip de expresie feminină e mai greu de îngurgitat și de acceptat momentan. Însă cred că ușor-ușor începem să obișnuim publicul și cu un alt tip de expresie – iată exemplul „Touch me not” al Adinei Pintilie.

Filmul la care încep acum filmările are un cu totul alt tip de expresie, decât cel realist. La primul nu am avut curaj să fac asta, m-am dus ușor pe clasic.

– Care a fost momentul în care tu ai decis să faci trecerea spre regie?
– Imediat după „Ilegitim”. Întotdeauna mi-a plăcut cercetarea, mi-a plăcut să înțeleg mecanismele din spate, cum funcționează ceva și de ce. Iar pentru mine, și „Ilegitim”, și „Blue Moon” sunt rezultatele unei cercetări, adică sunt mai degrabă niște povești ale unor experimente. Și îmi place asta, nu mă sperie cuvântul experiment. Nu mi-a fost niciodată frică de acest gen de remarci.

Nu consider că filmul meu e un rezultat fantastic, o operă de căpătâi. Consider că momentan învăț și sper să învăț și să experimentez toată viața.

Sitaru mi-a zis: „Băi, cred că în regie o să-ți placă foarte mult să faci asta”. Și atunci, după „Ilegitim”, lucrând cu actorii și cu Adrian pe partea de regie, da, am avut un fel de poftă de a înțelege cum funcționează și de a reda o poveste. Dar recunosc, mie nu îmi place structura clasică sub nicio formă. Și sper să găsesc, la un moment dat, un alt fel de-a spune.

Alte feluri de a spune povestea

– În ce zonă te gândești să mergi?
– Acum o să-ți dau un exemplu la polul opus. Pentru mine, Baraka (n.a.: film regizat de Ron Fricke, lansat în 1992, fără o structură narativă convențională) e un exemplu foarte bun în care, printr-o înșiruire de imagini, omul îmi transmite de la un capăt la celălalt clar niște idei și niște emoții, fără să creeze neapărat un dialog. Există foarte multe filme de genul ăsta. Ce îmi doresc eu e să găsim calea de mijloc. Momentul în care o să fiu cu adevărat satisfăcută de un film al meu va fi momentul în care, folosind atât actorii și povestea, să putem exprima nu doar printr-o structură clasică a scenariului, ci și altfel, în alte chei. Dar nu aș ști să spun acum care sunt. Le caut.

– Ce înseamnă pentru tine faptul că filmul  va avea premiera la San Sebastian?
– Eu am fost foarte fericită, dar recunosc că inițial nu știam ce s-a întâmplat. Așteptam în acel moment răspuns de la mai multe festivaluri. De la San Sebastian am primit răspunsul foarte devreme, în februarie. Auzisem de San Sebastian, dar nu înțelegeam exact ce înseamnă selecția unui debutant acolo.

L-am sunat pe Adrian Sitaru și l-am întrebat. Și el mi-a zis: „Dă-ți o palmă și stai jos. Ai fost invitată în competiția oficială a unui festival de categoria A, tu debutant fiind!”. Am fost foarte mândră de noi toți că ni s-a întâmplat asta.

Alina Grigore:

Urmărește-ne pe Google News