Povestea însă e frântă… Mama e înger acum, veghează nevăzută asupra mea dintr-o vară în care Dumnezeu a avut o scăpare, şi-a luat din greşeală mâna de pe umărul meu şi m-a… rătăcit, căci ea a apus în braţele mele în drum spre spital, când avea doar vârsta mea de azi. Mai apoi însă, am acceptat că era cumpăna mea de trecut prin viaţă.

Atunci, la nici 10 ani împliniţi, am înţeles că sunt deja un om matur, că viaţa e o luptă. Am devenit, pentru început, protectoare cu cei dragi. Mi-am ascuns durerea, iar zâmbetul a devenit un principiu de viaţă. Nu pentru că aş fi atât de puternică precum mi se spune că par. Nicidecum.

Ci pentru că vorbele mamei, care îmi stăruie şi astăzi în minte, spun astfel: «Oricât de greu ar fi, continuă să zâmbeşti. Nu-i vina celor ce te încojoară». Am învăţat să nu pun povara mea pe umerii celor din jur. Încerc să nu-i întristez cu necazurile mele. Am învăţat că zâmbetul meu îi poate face celui de-alături ziua mai bună. Că dacă fiecare om are un rost în viaţă, al meu este acela de a dărui. Că frumuseţea vine din noi şi că privirea senină, lumina ce-ţi poposeşte pe frunte, împrăştie lumină în sufletul celui de-alături.”

(fragment, “Preţuieşte Viaţa”, de Andreea Marin, Editura Tritonic)

 
 

Urmărește-ne pe Google News