Fie că ne-am născut la sat sau la oraş, am fost şi încă mai suntem învăţate să credem că femeia este cea care trebuie să se sacrifice, să se poziţioneze măcar cu jumătate de pas în urma bărbatului – în familie, în carieră, oriunde. Încă mai trăim sub influenţa unor prejudecăţi adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, lăsându-ne ghidate de norme pe care, dacă stăm să ne gândim bine, nimeni nu ni le impune cu forţa, dar care plutesc în aer, configurându-se într-un mustrător «aşa se cuvine» – căci, adesea, nu-i aşa, tot noi, femeile, suntem cele care întind primele un deget acuzator, atunci când altcineva se abate de la aceste norme. Fireşte că nu vă îndemn acum să ieşiţi cu furci şi tigăi pe uliţe, să ne unim suflarea într-un marş feminist.

Orice radicalism îmi este străin şi am afirmat-o de nenumărate ori până acum: nu sunt o feministă! Sunt împotriva extremelor de orice fel. Iar una dintre ele este să ne trădăm propria fiinţă, acceptând să ne dizolvăm în problemele altora până la uitarea de sine.

Şi mai e un aspect care trebuie să ne dea de gândit: luând mereu asupra noastră tot greul şi toată responsabilitatea, îi privăm pe cei din jurul nostru de şansa de a-şi trăi pe cont propriu experienţele de viaţă, de a-şi învinge temerile şi inerţiile şi, până la urmă, de a învăţa ceva nou din asta! Până la urmă, şi copiii noştri trebuie să-şi consume singuri destinul, nu putem trăi în locul lor. (fragment, “Preţuieşte Viaţa”, de Andreea Marin, Editura Tritonic)

 
 

Urmărește-ne pe Google News