„Annette” încearcă să demonstreze că se poate vorbi despre responsabilitate paternă și într-o operă muzicală cu o scenă de cunnilingus cântată și o marionetă din lemn pe post de copil, care cântă și ea.
Combinația dintre „S-a născut o stea”/ „A Star Is Born” și „Pinocchio”, pe muzica fraților Ron și Russell Mael – care formează duoul pop rock Sparks –, e mai mult o demonstrație de inventivitate regizorală decât un vehicul pentru emoție sau idei, dovedind totuși că cinemaul nu și-a epuizat chiar toate resursele.
Filmul „Annette” rulează în cinematografele din România din 3 decembrie.
Câștigător la Cannes, cu o distribuție de excepție
„Annette” este filmul lui Leos Carax cu cea mai amplă distribuție în Statele Unite. Dar miza producătorilor care l-au lansat și pe Amazon Prime, și în săli nu e atât Premiul de regie obținut la Cannes în 2021, unde a deschis festivalul, cât muzica duo-ului american Sparks, care constituie coloana vertebrală a filmului, precum și prezența pe generic a lui Adam Driver și Marion Cotillard, alături de Simon Helberg.
Este primul film de limbă engleză al acestui cineast cu origini franco-americane și e primul film produs de Adam Driver.
Leos Carax, cineast cult cu doar cinci lungmetraje din 1984 până azi, nu a mai făcut film din 2012, când „Holy Motors” avea premiera tot în competiția canneză.
Ce rol a avut fiica regizorului în producerea filmului
Carax era fan Sparks, dar când frații Mael i-au propus un film muzical despre un anume Ingmar Bergman care rămâne blocat la Hollywood, a refuzat.
A refuzat și când frații Mael i-au propus un film despre un tată care exploatează talentul muzical al fetiței sale, talent moștenit de la mama moartă în condiții suspecte.
Nu dorea ca fetița lui, Nastya, care avea 9 ani când a venit propunerea, să fie afectată de ce s-ar fi putut interpreta ca o paralelă la viața reală. Asta pentru că mama Nastyei și partenera lui Carax, actrița Yekaterina Golubeva, care jucase în filmul acestuia „Pola X”, a murit prematur în 2011.
Dar fetei i-au plăcut melodiile trimise de frații Mael și a mai crescut și ea până s-au strâns banii și s-a făcut castingul, mai ales că Adam Driver avea de filmat și pentru „Războiul stelelor: Trezirea forței”.
Astfel că acum filmul îi e dedicat și Nastya apare, alături de Carax, la început și la final, în cele două coperte cu întreaga echipă a filmului.
Copertele au sarcina de a introduce spectatorul în formula lui neobișnuită și de a-l extrage din ea la finalul care împrumută, poate neintenționat, din epilogul filmului „De ce trag clopotele, Mitică?”, al lui Lucian Pintilie.
Muzica pune într-o altă lumină cele mai mundane scene
„Oricărui tată îi este teamă să nu fie un tată rău”, a spus Carax într-un interviu, recunoscând implicit că responsabilitatea paternă și relația tată-fiică au fost motive importante pentru care a acceptat să facă filmul.
Dar important a fost și să-și încerce puterile într-un film musical care necesită un tratament diferit față de un film obișnuit, pentru că e construit pe trei coordonate: spațiu, timp și muzică.
Frații Mael au compus nu mai puțin de 80 de melodii pentru „Annette”, dintre care, desigur, nu au rămas toate.
În plus, Carax i-a pus pe actori să cânte live în timpul filmărilor, iar ei cântă aproape toate piesele. Astfel că ceea ce părea să fie pentru ei un stres în plus le-a permis, de fapt, să joace emoția mai plenar, fără să se gândească la post-sincron.
Cu reputația lui de cineast iconoclast, Carax aduce o dimensiune nouă musicalului și prin faptul că își pune eroii să cânte în situații inedite – în sala de nașteri sau în timpul unei partide de cunnilingus, tot Marion Cotillard fiind cea care cântă în timp ce face pipi. Toate acestea se întâmplă normal, fără semne de exclamație.
Un cuplu al contrastelor, care pune în discuție societatea de azi
Dar tema paternității alimentează doar partea a doua a filmului, care dramaturgic se hrănește mai mult din relația dintre un stand-up comedian cu un umor agresiv și o la fel de celebră cântăreață de operă. Cei doi sunt cum nu se poate mai diferiți. Henry e tenebros și rudimentar – nu degeaba i se spune „Maimuța lui Dumnezeu”, pe când Anne e delicată și sofisticată, amintind de Romy Schneider.
Henry nu aduce cu Lenny Bruce sau Andy Kaufman, pe care Carax îi citează ca surse de inspirație, și oricum nu are umor, ci proiectează asupra publicului propria agresivitate, publicul cântându-și în cor reacțiile, de aici sentimentul că „arta” lui Henry e folosită de Carax pentru a-și dovedi, de fapt, virtuozitatea.
Ar fi poate interesant de investigat relația dintre masculinitatea primară, morbidă, a lui Henry și feminitatea partenerei lui, care moare pe scenă în fiecare seară, dar care rămâne luminoasă. Asta pentru a vedea în ce măsură reflectă societatea contemporană încă masculinizată. Dar e greu de găsit motivația de a o face când nici Carax nu pare să se streseze prea mult. El descrie ca eliberatoare experiența realizării acestui film, pe care l-a abordat instinctiv, fără a se gândi la semnificații.
Asta e cea mai bună soluție și pentru spectatorul care, din curgerea liberă a filmului, poate aprecia mai bine opțiunile lui Carax, fără a le căuta sensurile, bucurându-se în schimb de muzică și de ideea că orice se poate întâmpla.
De ce e înlocuit copilul cu o marionetă de lemn
Acceptând de la început convenția unui musical fantastic, spectatorul va intra mai ușor din realitatea iluzorie a poveștii, în decorul operei în care Anna cântă, scufundându-se odată cu ea în pădurea de mucava de pe scenă, care devine reală până la terminarea ariei.
Spectatorul va înțelege mai ușor și de ce Carax a folosit marionete de lemn în locul copilului, din momentul când se naște până când începe să cânte – și nu orice marionetă, ci una cu urechi de Gremlin!
Marioneta e tot o convenție, pentru că în ochii părinților și în realitatea poveștii Annette e un copil cu totul normal. Printr-un artificiu surprinzător, aproape de final, Carax reașază lucrurile în altă grilă – a noastră, cum ar veni –, scoțând mai mult în evidență personajul al cărui nume dă titlul filmului, dar pe care nu-l dezvoltase mai deloc până atunci.
Un film care depășește orice așteptare
„Annette” e mai mult muzică decât poveste și ne convinge că relația tată-fiică era doar un pretext pentru o călătorie într-un univers interior de o logică incomprehensibilă. Filmat mai mult în Europa, deși acțiunea se petrece în Los Angeles, el construiește din sunete și imagini o lume aparte în care, dacă intrăm, trebuie să lăsăm deoparte nu orice speranță, ci orice expectație. Pentru Carax, care e și cinefil, cinemaul lucrează cu fantome – fantomele autorului, peste care se suprapun fantomele spectatorului.
„Les Amants du Pont-Neuf” (1991), unul dintre cele mai apreciate filme ale lui Carax, e realizat în manieră realistă. Dar când cei doi îndrăgostiți homeless, interpretați de Juliette Binoche și Denis Lavant, se îmbată pe pod și râd incontrolabil, îi vedem în plonjeu, lungiți pe caldarâm și înconjurați de obiecte mărite incontrolabil – de pildă, sticla de vin e supradimensionată, ceea ce îi face mici ca niște șoricei care chițăie. Acest cadru definește cinemaul lui Carax, un spațiu poetic sau grotesc ale cărui coordonate sunt mereu supuse schimbării.