Coscris și regizat de controversatul Woody Allen, „Annie Hall” disecă amintirile unei relații eșuate între comediantul Alvy (jucat de același Allen) și titulara Annie (Diane Keaton). Aflăm încă din prima scenă că legătura dintre ei s-a rupt, deci nu rămâne decât să vedem cum s-a ajuns acolo.
Cauzele sunt multe și nu întotdeauna ușor de înțeles. Incapabil să treacă peste despărțire, Alvy sapă în propria memorie tocmai până-n copilărie, sperând să priceapă unde s-a dus totul de râpă; s-a născut normal, dar a crescut într-un individ nevrotic și nihilist care se sabotează singur ori de câte ori fericirea îi bate la ușă.
„Nu m-aș înscrie în niciun club care l-ar accepta drept membru pe unul ca mine”, glumește Alvy – o poantă despre care spune că-i rezumă întreaga viață de adult, în materie de relații amoroase.
Tot țopăind de colo-colo pe firul cronologic al vieții comediantului, ne dăm seama cum diverse momente din trecut i-au conturat personalitatea excentrică, dar tot nu reușim să punem punctul pe i. Nici el nu reușește.
„Annie Hall” e o odă închinată complexității firii umane, Alvy filozofând încontinuu pe marginea unor subiecte existențiale, de la ce înseamnă să fii evreu până la teama de moarte. Mai mult vorbește pentru sine, chiar dacă e în dialog cu altcineva.
Dar filmul e pe cât de profund, pe atât de amuzant. Allen se dovedește a fi un tip extrem de haios nu doar pe ecran, ci și la tastele mașinii de scris, când redactează scenariul. „Annie Hall” îmbină toate formele posibile de umor, de la comedie fizică până la poante morbide, și le asamblează impecabil. E o comedie romantică cu „C” mare.
Dacă ai sărit cumva peste „Annie Hall” până acum, te sfătuiesc călduros să-l vezi cu prima ocazie. A câștigat Oscarul pentru cel mai bun film, cea mai bună actriță în rol principal (Diane Keaton), cel mai bun regizor (Woody Allen) și cel mai bun scenariu original (Woody Allen & Marshall Brickman).
Nota: 10/10.